E oficial, România a pierdut 1,64 de miliarde de euro, fonduri europene aferente ciclului bugetar al UE 2007-2013. Cu aceşti bani se puteau construi peste 160 de kilometri de autostradă, adică exact jumătate din celebrul proiect „Ungheni – Iaşi-Târgu Mureş, sau se puteau reabilita 150 de kilometri de cale ferată. De asemenea, se puteau construi 10 spitale regionale sau se puteau reabilita 4.000 de blocuri. Nimic din toate acestea nu le-am făcut. De ce? Pentru că aşa suntem noi, o naţie de delăsători, care a încercat să tragă ţeapă Europei, ghidându-se pe principiul „merge şi aşa”. Aşa se face că mare parte din fondurile dezangajate la finalul ciclului n+3, acordat special României pentru a putea cheltui cât mai mulţi bani din cei puşi la dispoziţie de UE, au încercat să fie fraudate, celebrul caz TelDrum, iar restul au fost alocate unor proiecte care fie nu s-au terminat la termen, fie nu au respectat procedurile de transparenţă impuse de partenerii europeni. Iar aici avem exemplele noastre, din Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu”, unde s-au pierdut dintr-un foc cinci milioane de euro, şi Parcul Regional de Agrement Turistic şi Sportiv Cornişa, unde nu s-au atras toţi banii puşi la dispoziţie, adică s-au pierdut aproximativ 1,5 milioane de euro, iar în plus Primăria Botoşani a mai trebuit să suporte şi o corecţie financiară de 5%, adică alte patru sute şi ceva de mii de euro. În total, vreo două milioane de euro. Astfel, numai municipalitatea Botoşani a contribuit, cu doar două proiecte la dezangajarea a şapte milioane de euro, dar dacă mai calculăm şi celelalte corecţii şi le mai adăugăm şi banii sau corecţiile care au venit sau au să vină de la celelalte proiecte europene derulate în judeţ suma este mult mai mare. Cauzele sunt multiple. Primele pleacă din guvernarea liberală a lui Tăriceanu, 2004-2008. Imediat după intrarea în UE, în anii 2007-2008, nu s-a făcut nimic pentru acreditarea autorităţilor de management, fără de care nu se puteau atrage fondurile europene. Situaţia s-a repetat şi în cazul fondurilor alocate în ciclul bugetar 2014-2020, acreditarea autorităţilor de management încheindu-se abia în a doua parte a anului trecut, adică după trei ani şi jumătate de la demararea actualului cadru financiar. O a doua cauză o reprezintă fraudele, iar cea de a treia ţine de lipsa de profesionism a celor care sunt delegaţi să implementeze proiectele europene. De cele mai multe ori cele două cauze sunt combinate. Politicienii refuză să-şi asume responsabilităţile şi au scuze pentru toate. „La niciun proiect european nu se reuşeşte să se atragă toţi banii, pentru că europenii nu sunt dispuşi să ne dea nouă toţi banii”, este refrenul preferat de aceştia. Dar cum se face că la privaţi, de regulă, UE a cam dat toţi banii? Cum se face că alte ţări din Est au pierdut mult mai puţini bani (Polonia – 353.409 euro, Ungaria – 27,9 milioane de euro, Bulgaria – 240,7 milioane euro)? La asta nu mai au niciun răspuns. Realitatea e că situaţia putea fi mai gravă, dacă UE nu ne păsuia cu cheltuirea banilor până la 31 decembrie 2016, deoarece până la sfârşitul exerciţiului bugetar trecut, adică 31 decembrie 2013, România atrăsese doar 4,8 miliarde de euro, mai exact 25% din suma totală alocată (19,21 miliarde de euro). Şi dacă mai luăm în calcul că Guvernul Ponta a fazat, adică a mutat de pe primul ciclu de finanţare pe cel de al doilea, 84 de proiecte, în valoare de aproximativ trei miliarde euro, ca să nu se piardă definitiv, vedem adevărata dimensiune a eşecului nostru în atragerea fondurilor europene. P.S.: Contribuţia României la bugetul comunitar în perioada 2007-2013 s-a ridicat la 8,9 miliarde de euro.