În aceste zile se petrec numeroase manifestări, entuziaste şi sincere, ori doar ordonate de calendarul Programului Centenar, prin care se evocă unirea Basarabiei cu ţara mamă, unul dintre elementele triadei magice care a rotunjit momentul astral al României, Marea Unire din 1918, a cărei dăinuire seculară o celebrăm în acest an. Istorici şi profesori, cercetători şi veterani, oameni de cultură şi/sau de conştiinţă rememorează împrejurările istorice, evenimentele, circumstanţele geopolitice care, toate, s-au împletit în canavaua unui rezultat istoric unic la care au contribuit multe personalităţi marcante precum Ion Inculeţ, Pan Halipa, Onisifor Ghibu, Constantin Stere, Daniel Ciugureanu şi alţii. Apogeul momentului istoric a fost proclamarea deciziei prin acea declaraţie memorabilă pe care, cei ce n-o cunosc sau au uitat-o, au acum prilejul, dar şi datoria să şi-o amintească. Iat-o: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna SE UNEŞTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”. Aceasta sintagmă sonoră ce aminteşte prin solemnitatea ei celebra replică scenică a lui Ştefan cel Mare despre Moldova urmaşilor, a răsunat sub bolţile Sfatului Ţării la 27 martie 1918, fiind votată de membrii acestuia şi apoi salutată cu urale de mulţimea ce aclama “Trăiască unirea cu România!”. De atunci Basarabia a devenit parte integrantă a României, având reprezentanţi în toate forurile naţionale şi, timp de 22 de ani, a fost astfel ferită de toate ororile ce au năpăstuit norodul Rusiei sovietice. Dar, din păcate, ştim că Rusia, debusolată în anii revoluţiei sale socialiste, şi-a adunat între timp puterile demonice şi, în anul 1940, după semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov, a somat prin ultimatum România să cedeze Basarabia, cu un răgaz temporal derizoriu, fapt care a constituit începutul lungului calvar al acestei provincii, dar şi al Bucovinei. Suferinţele acelor oameni sunt greu de imaginat azi şi doar capacitatea unor creatori literari precum Elisabeta Isanos, Nicolae Dabija sau, în primul rând, ţăranca Aniţa Nandriş Cudla, reuşesc să creeze cât de cât, o imagine a inimaginabilului. Acestea nu sunt însă de ajuns ca să se dobândească acea internaţionalizare a suferinţelor neamului nostru, precum ale altor neamuri care au fost pricepute să obţină chiar scuze şi despăgubiri pentru suferinţele lor istorice, deşi ale neamului nostru nu au fost cu nimic mai prejos. Timpul are totuşi şi un obicei benefic, acela că trece şi uneori mai vindecă rănile, fie şi prin uitare. Dar aceste suferinţe sunt greu de uitat, mai ales de către oameni de profundă sensibilitate precum sunt poeţii al căror reprezentant a fost, în acea parte de neam, Grigore Vieru pentru care recuperarea statutului românesc a constituit cea mai mare şi dureroasă aspiraţie. Unii îşi mai amintesc cum, sosit în vara anului 1989 pentru prima dată pe o scenă din ţară, aceea a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, împreună cu familia Aldea Teodorovi şi alţi artişti basarabeni, ei toţi exprimau atâta tensiune şi ardoare sufletească încât publicul stadioanelor neîncăpătoare rezona la unison ca valurile mării, în ritmul dorului de comuniune. Căci decenii întregi distanţa dintre românii celor două maluri de Prut a fost mai mare decât una cosmică, iar scrierile lui Eminescu despre Basarabia au determinat sabotarea politică a publicării ediţiei Perpessicius. Imediat după evenimentele din 1989 s-a desfăşurat la Chişinău, în impozanta clădire a Parlamentului Republicii Moldova, Conferinţa dedicată Pactului Ribbentrop-Molotov la care, având şansa de-a participa nemijlocit, ca reprezentant de presă, dar nu numai, am putut asculta şi vota declaraţiile, demonstraţiile de nulitate juridică şi proclamările acesteia care, toate, au creeat o atmosferă de entuziasm debordant în ale cărui talazuri am plutit cu toţii pe undele unei eliberări istorice dorite de decenii. Dar apoi efectele acestui conclav internaţional s-au lăsat aşteptate sine die şi nu s-au mai materializat din motive rămase obscure. A mai fost şi romanticul Pod de Flori de peste Prut pe care l-am trăit nemijlocit, ba am redactat chiar şi singurul ziar cu acest titlu având pe copertă celebra poză a lui Grigore Vieru în barcă. Aşadar, aspiraţiile unirii n-au dispărut, nici măcat măturate de raţiunile concret pragmatice ale emigrării multora către Apus în căutarea “unui trai mai bun”, cum sună stupida justificare. Ele se fac simţite ba prin marşul acelor tineri ce, porniţi din Basarabia pe jos, au ajuns desculţi în Bucureşti spre a se odihni pe duşumelele Cotrocenilor, în lipsa de acasă a gazdei; ba prin concertele magistrale ale genialului Eugen Doga, ba prin Congresul Mondial al eminescologilor de la Chişinău (unde Eminescu totuşi nu s-a născut!), ba prin declaraţiile de unire ale unor judeţe din ţara (încă) vecină, isterizante pentru actualul ei preşedinte, iar în aceste zile, prin delegaţiile masive ale unor unionişti din diferite părţi de ţară, porniţi spre răsărit spre a sărbători împreună cu cei de peste Prut momentul astral al Marii Uniri, dar şi nădejdea neostoită a reeditării acestuia.