Virgil COSMA
Jurnalist
Sunt la un târg de carte, undeva în țară. Țin bucuros locul reprezentantului unei edituri, curios să văd cum merge piața de carte. Una este să citești sau să ți se spună că nu merge bine și alta este să te convingi cu ochii tăi. Așadar, sunt librar pentru patru zile.
O doamnă bine îmbrăcată, vopsită și coafată cu grijă, fură o carte. O frunzărește aparent grăbită, se uită fugar în stânga și-n dreapta, apoi o pune în geantă. Mai stă pe loc câteva secunde, așteptând eventuale apostrofări după care iese hotărâtă pe culoar. Nu-i spun nimic, mi-e rușine de eventuala ei rușine, ba chiar anticipez cine știe ce scuze cu țipete și leșinuri. Nu mă impacientez, am citit că asemenea cazuri sunt frecvente, peste tot în lume. Nu vreau să invoc, în eventuala ei apărare nici veșnica scuză cu salariul sau pensia ridicol de mici, probabil este un caz patologic. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că, în majoritate, cărțile sunt scumpe, în raport cu veniturile obișnuite. Verific ce carte a luat, este un studiu amplu, de aproape 300 pagini, despre criza conștiinței religioase.
Religia a fost, anul ăsta, cel mai solicitat domeniu. În afara de asta, oamenii mai întreabă de ezoterism, paranormal, ghiduri școlare și cărți de formare. Nicio solicitare pe literatură. De istorie, eseuri, studii de filozofie – și aceea doar veche – se interesează exclusiv persoane cu părul albit demult. Biografiile, memorialistica, corespondențele literare sau evocările nu mai interesează pe aproape nimeni. Etică, sociologie, psihologie – nici nu poate fi vorba, însăși existența acestor domenii pare complet necunoscută publicului larg din zilele noastre.
Mii de titluri noi inundă piața în fiecare an. Nu avem box-office, nu avem o ierarhizare credibilă, nici după popularitatea autorilor și nici după valoarea scrierilor. Chiar să vrea să citească un roman bun sau un poet expresiv, cumpărătorul privește perplex marea de coperți sclipitoare, frunzărește câteva și pleacă la fel de nelămurit precum a venit.
Apar cârduri de elevi, aduși de profesorii lor. Glumesc cu mare haz pe seama titlurilor și a atmosferei aparent scorțoase din târg, așa cum șade bine tinerilor. Apoi își fac poze cu diverse tomuri în mâini, de preferință cele mai mari de pe raft. Urmează câteva fotografii de grup, una dintre ele obligatoriu cu dirigintele sau profa de română. O acțiune de succes și de impact, bifată în calendarul de activități școlare dar și pe conturile proprii, pe internet. Nu cumpără, evident, nicio carte. Singură diriginta poartă la vedere un volum de logopedie.
O autoare locală publică pe rețelele de socializare anunțul că va fi prezentă la unul dintre standuri, cel al editurii care a publicat-o, pentru o sesiune de autografe. Primește instantaneu câteva sute de aprecieri și încurajări. A doua zi, prezența la stand este zero, se arată doar doi-trei dintre prietenii apropiați, cei din viața reală. Mai încolo, la alt stand, două poetese recită cu patos, pe rând, din creațiile personale, în fața unor scaune goale, acompaniate de un chitarist. Oamenii trec, zâmbesc îngăduitor și se îndepărtează, brusc interesați de standul alăturat pe care, firește, îl părăsesc la fel de grăbiți.
Întreb, de curiozitate, una dintre autoare dacă i-au apărut pe undeva cronici ale cărților pe care le-a publicat. Sigur că da, îmi spune și exemplifică imediat cu câteva titluri și nume de reviste. De altfel, cu doar două zile înaintea târgului îi apăruse într-unul dintre ziarele locale un amplu interviu. Mă arat contrariat de lipsa reacțiilor. „Nu-mi fac iluzii, nu le citește nimeni” – îmi răspunde. Revistele literare au audiență cvasi-nulă, nu le citesc nici măcar cei care sunt publicați acolo, în afara articolelor cu sau despre ei. Mai mult, îmi spune autoarea, „am dovada că, în afara volumului de debut, foarte bine primit de cititori și de critica literară, nu mă citesc nici măcar recenzorii sau editorii decât, eventual pe diagonală, din trei în trei pagini”.
Nu înțeleg, atunci cum naiba se publică o carte? „A, păi e vorba de autorul cutare, are deja un nume” – îmi spune un editor. Mai aflu că debutanții trebuie să fie bine relaționați sau măcar bine finanțați. Foarte puține edituri își mai asumă riscul de a publica pe speze proprii. Oricum, și în acest din urmă caz, relația editură-tipografie-librărie mai lasă autorului 5-7% din prețul la raft, bani pe care scriitorul nu-i vede în veci, fiindcă tirajele vândute sunt atât de mici încât nu acoperă cheltuielile de editare și difuzare. Și atunci, debutanților și celor mai puțin cunoscuți le rămâne varianta de a-și plăti aparițiile cu bani de acasă sau de a-și căuta finanțări. De aici până la apariția a tone de maculatură, fiindcă a avea o carte „a ta” costă cel mult câteva sute de lei, nu mai era decât un pas care a și fost făcut.
Standul editurii o costat 1500 lei, cheltuielile de editare ale cărților vândute, transportul, masa, cazarea și un minim de panotaj, cam tot pe atât. Vânzările au fost de 2200 lei. Pagubă evidentă, care poate fi remontată exclusiv prin compromisuri ca cel menționat mai sus. Toate cele descrise până aici sunt cercuri vicioase, concentrice, din care niciunul dintre cei implicați în marketingul cultural de la noi nu a reușit până acum să găsească vreo scăpare.
