Are cineva curajul?

0

Virgil COSMA

jurnalist

 

Anul ăsta toamna a venit pe 4 septembrie, cu o scădere semnificativă a temperaturii și a pus capăt brusc unei veri pe care ar trebui s-o ținem minte. Câteva evenimente au „ținut afișul”, având nu numai ecou puternic în opinia publică, ci și în viața reală: încarcerarea lui Liviu Dragnea, seceta şi temperaturile record, cea mai lungă blocare a sistemului informatic al CNAS, cazul Caracal cu teoriile şi isteriile induse interesat, înscăunarea ca preşedinte al PSD, aflat în cădere, a unei persoane submediocre, ba și – mai mult – înscrierea ei în cursa pentru Cotroceni, victoria istorică a Simonei Halep şi a „întregului popor român” la Wimbledon, degringolada ultimelor două bastioane comuniste în sport, respectiv Dinamo şi FCSB, învierea lui Victor Ponta, risipirea în ridicol a celui mai rușinos guvern din întreaga istorie a țării.

Dacă ne urcăm pe casă şi tragem cu ochiul la lumea mare, ceea ce se vede nu-i prea încurajator: fostul jurnalist Boris Johnson, ajuns premier în Marea Britanie, a fost făcut de râs în parlamentul țării sale, iar Donald Trump vrea al doilea mandat de preşedinte al Americii călcând, ca și până acum, cu bocancii prin ordinea economică și politică a lumii. Întâlnirea dintre cei doi a părut decupată din cărţile de benzi desenate. Ucrainenii au preşedinte un fost actor a cărui primă victorie este abrogarea imunității parlamentare. Cancelarul unei Germanii aflată pentru prima dată după mult timp în recesiune, umblă „cu miloaga” prin Orientul Îndepărtat, Putin și Erdogan fac legea în Orientul Apropiat, iar UE, încă în plin proces de schimbare, dă rateu după rateu.

Nu mai e pe scenarii, ca până acum câteva zeci de ani, totul pare a evolua înspre un fel de balamuc general, în care regulile nu mai există nici măcar pentru a fi încălcate de către cei puternici, ci sunt ignorate cu totul. În vremea lui „fiecare face după cum îl taie capul” realitatea pare tot mai absurdă, iar întâmplările din jur tot mai greu de explicat în cheia normalităţii. Vechile centre de putere nu-și mai pot impune punctele de vedere, iar cele noi nu s-au definit încă. În particular, la noi, ca un semn că trăim în Ţara lui Invers, vorba regretatului Gyuri Pascu, politicienii stârnesc cele mai multe hohote de râs sau dispreț, în timp ce comedianţii, muzicienii și scriitorii au ajuns să fie minţile limpezi care spun adevărurile dureroase.

Ne pregătim pentru o campanie prezidențială sălcie, în care visul tuturor contracandidaților președintelui este să ajungă în turul II, nicidecum să învingă. O turmă gălăgioasă al cărei singur scop este să se bage în seamă, pentru o fărâmă de notorietate și o minimă zestre care să poată fi negociată vara viitoare, la parlamentare. Nici urmă de teme mari, despre rolul funcției în medierea instituțională sau despre reprezentarea noastră în lume. Se va vorbi mult și degeaba despre ele, cu aerul că de rezultat va depinde toată viaţa noastră viitoare, dar fără a se atinge substanța materiei. Limbajul aparent politic va alterna cu cel de cartier, se vor inventa subiecte, se vor arunca bombe de presă, se vor bascula tone de dejecţii. Lucrurile cu adevărat importante vor trece în plan secundar, iar pseudo-subiectele vor acapara – ca și până acum – agenda publică.

Sub aceste auspicii, guvernul nu cade, indiferent câte ipocrite perdele de fum aruncă PNL sau USR, decât dacă PSD alege să se autodetoneze pentru a se reinventa. Trebuie o moțiune de cenzură, or PNL se codește, cântărind după cum îi profită candidatului său. Nu este în interesul președintelui Iohannis ca executivul PSD, un perfect paratrăsnet electoral, să plece. Din contră, și președintele și dl Barna – declarați de dreapta – au nevoie de un adversar de stânga, în capul căruia să arunce toate cioburile din lume, indiferent de când zac sparte. Iar alegeri anticipate nici atât, Constituția nu lasă loc pentru o asemenea manevră. Și chiar dacă ar lăsa, cine ar putea convinge parlamentarii – care au și ei neveste, amante, obligații – să-și dea demisiile înainte de expirarea mandatelor pe cale naturală, la capătul lui 2020. Să fim serioși, în ce țară suntem, de când parlamentarii vor binele patriei? În plus, tocmai acum trebuie să înceapă să producă fondurile pentru a putea măcar să viseze la un nou mandat. Cine ar accepta să plece, în numele unui bine iluzoriu? Nimeni.

În pofida creșterii economice, țara se degradează, majorarea salariilor și a pensiilor, motivată politic, nu are acoperire financiară, proiectele pe scară largă anunțate acum trei ani în domeniile sănătății și infrastructurii au rămas vorbe în vânt, capitala arată ca după război. Nimic nu a fost implementat. Aceasta nu este doar dilema PSD, ci a devenit, iată – criminală translație – a întregii țări. Rețeta „ne facem de cap trei ani și apoi spargem oalele în capul fraierilor care vin în locul nostru” nu mai merge și de data asta. Rămâne ori pleacă, PSD și-a semnat sentința, fiindcă în ambele situații populația, electoratul, sunt cele sacrificate. Oricine și-ar asuma în clipa de față preluarea guvernării, s-ar pune indiscutabil într-o poziție foarte dificilă, aproape fără ieșire. Are cineva curajul ăsta? Mă tem că nu.

+0 -0
se încarcă...