De la preşedintele jucător la cel turnător

0

Ciprian MITOCEANU

scriitor

„Îmi pare rău că după ce am condamnat comunismul, am deschis arhivele Securităţii, vine acest verdict. Nu am ce să-mi reproşez. Acestea erau vremurile pe care le-am trăit. E uşor de dat ceasul înapoi 45 de ani, dar viaţa merge înainte. Va trebui să fiu mai clar în declaraţiile de la ICCJ”.

Afirmaţiile de mai sus îi aparţin lui Traian Băsescu, care la sfârşitul săptămânii trecute a pierdut în primă instanţă procesul cu CNSAS, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti stabilind că fostul preşedinte a colaborat cu Securitatea. Decizia era una previzibilă în condiţiile în care în astfel de dosare nu există nuanţe ci doar alb sau negru. A colaborat sau nu a colaborat; nu e loc pentru interpretări, nu e loc pentru puncte de vedere diferite, aşa cum ţinea să precizeze Băsescu acum vreo două săptămâni.

Şi, pentru a-şi susţine punctul de vedere şi nevinovăţia pe care doar el este capabil să o mai vadă, Băsescu vine cu scuze penibile, de nivelul grădiniţei. Nu a ştiut că dă cu subsemnatul la Securitate; credea că stă de vorbă cu băieţii de la Uniunea Scriitorilor şi dădea probă de caligrafie. Păi altfel de ce s-ar fi obosit să-l boteze cineva Petrov? Pe bune, tovarăşe Petrov? Chiar nu ai ştiut cu cine stai de vorbă?

Poate că treaba asta cu „nu am ştiut” ţine cu cei care încă nu au împlinit patruzeci de primăveri. Poate… Însă eu unul ţin să-i aduc aminte lui Băsescu faptul că, deşi în anul pretinsei Revoluţii eram încă elev de gimnaziu, ştiam foarte bine cum stă treaba cu Securitatea. Şi nu doar eu, ci majoritatea colegilor. Ştiam cum funcţionează, cum se racolează informatorii, cum li se atribuie nume conspirative şi multe altele. Nu le ştiam noi pe toate, dar ştiam destule. Şi dacă nişte băieţi de la ţară, dintr-un colţ de Românie, care încă nu semnaseră pentru primul buletin ştiau astfel de lucruri, e dificil de crezut că un individ de douăzeci şi ceva de ani – unul de Constanţa, cu veleităţi de şmecheraş – nu a ştiut nimic, chiar dacă ne raportăm la o perioadă cu aproape un deceniu jumătate mai veche. Se ştia, tovarăşe Petrov, se ştia foarte bine, inclusiv faptul că adesea Securitatea lucra prin alte structuri şi instituţii. O ştiau inclusiv copiii de gimnaziu, aşa că nu prea ţine treaba cu „nu am ştiut”.

Aşa cum nu ar trebui să ţină nici justificări de genul „nu mai ţin minte episodul respectiv”. De vreme ce nu mai ţii minte episodul respectiv de ce nu-i laşi pe alţii să-ţi reîmprospăteze memoria? Aşa, de dragul adevărului istoric.

Băsescu se mai apără invocând faptul că a condamnat comunismul şi a deschis arhivele fostei Securităţi. De parcă ar fi avut altă alternativă. Mersul istoriei l-a obligat să o facă şi nu dorinţa lui de a scoate adevărul la iveală. Ce mare faptă de mare vitejie a săvârşit condamnând comunismul în condiţiile în care alţii au făcut-o mai devreme? Cumva, când s-a trezit Băsescu, moda cam trecuse. A condamnat comunismul formal, fără să rişte nimic. Iar condamnarea comunismului fără reparaţii morale şi materiale pentru victimele acestuia nu reprezintă decât vorbe goale, vorbe care nu înseamnă nimic şi nu ajută pe nimeni. Niciun cuvânt despre despăgubiri pentru cei cărora statul le-a confiscat pământurile, vitele şi mijloacele de producţie. Asta a fost marea condamnare a comunismului? Un discurs găunos care nu a obligat la nimic.

Cât despre desecretizarea arhivelor Securităţii, e genul de acţiune de pe urma căreia a profitat la maxim. Oricum desecretizarea nu mai putea fi amânată; nu în condiţiile în care România începuse parcursul său european. În alte ţări desecretizarea arhivelor poliţiei secrete s-a făcut mult mai devreme, aşa că nu e nimic de lăudat în faptul că ai făcut ceva pentru că ai fost cumva obligat şi nu de bună voie. Cu alte cuvinte, merite personale egale cu zero.

Băsescu ar trebui judecat şi condamnat în consecinţă nu doar pentru verdictul de colaborator al Securităţii, ci prin prisma urmărilor pe care le-a avut cariera lui de impostor politic. Individul a declarat în mai multe rânduri că nu a colaborat cu Securitatea şi, pe baza acestor declaraţii, a reuşit să-şi construiască o carieră politică îndelungată al cărei ingredient principal a fost şi rămâne impostura. Dacă legăturile lui Băsescu cu Securitatea ar fi ieşit mai devreme la iveală, România ar fi fost scutită de multe rele. A durat ceva mai mult decât a fost cazul şi, din păcate, reparaţiile sunt imposibil de făcut. Nu se poate anula un deceniu de impostură şi nici efectele deciziilor celui care s-a pretins preşedinte jucător. Poate că a vrut să spună preşedinte turnător. Cică dacă nu ar fi dat declaraţii cariera lui ar fi fost în pericol. Şi s-a gândit, probabil, că naţia asta nu mai are nevoie de martiri gen Ţuţea sau Steinhardt şi mulţi alţii, rămaşi anonimi, care au preferat să zacă în puşcărie decât să facă ceva lipsit de morală. Genul acesta de sacrificiu personal îi este cu totul şi cu totul străin actualului Băsescu. De ce am crede că cel de acum patru decenii şi ceva era mai strălucit? El însuşi a spus că nu era dispus să se sacrifice pentru alţii.

În ciuda declaraţiilor lui Băsescu, un lucru e clar. A turnat, nu mai e loc de interpretări sau nuanţe. Însă rămân câteva semne de întrebare. Cine l-a manevrat pe Băsescu în toţi aceşti ani? Cine l-a şantajat cu dosarul de turnător şi cine a beneficiat de pe urma imposturii acestuia? Pentru că e greu de crezut că a uitat de relaţiile cu Securitatea şi că, în calitate de jucător dispus să calce pe cadavre, nu a încercat să facă dispărute dovezile incomode pentru trecutul lui politic. Cu toate acestea, ceva urme au supravieţuit. Şi impostorul a fost demascat. Cu ce scop? Sperăm ca istoria să facă lumină şi în acest caz.

 

+0 -0
se încarcă...