Despre solidaritate și alte idealuri – George LAZĂR, director

0

Prin rotație, pe bază de ordin primit de la București, angajații Poștei Române au fost trimiși cu miile în șomaj tehnic. Poștașii, se știe, sunt plătiți prost pentru munca pe care o fac, pentru că nu este deloc ușor să străbați câte zece kilometri, uneori mai mult, cu tolba plină, să bați la sute de porți sau uși ca să dai oamenilor pensia, ziarul sau corespondența, fie că sunt facturi de utilități, citații la tribunale, tot mai rarele scrisori și cărți poștale, avize de la bănci, mici pachețele și câte altele. Din pricina reorganizărilor decise în capitală, multe oficii au fost închise și sunt deja localități lipsite de omul care le știe pe toate, poștașul, pentru că tentativele de a angaja pe un salariu mărunt și muncă atât cât încape, au cam eșuat.
În mod indirect, poștașii sunt angajați ai statului, mai precis la compania al cărui singur acționar este. Desigur, Poșta nu se compară cu Transelectrica ori Nuclearelectrica, și nici cu Transgaz sau Romgaz, nici cu profesorii sau medicii, şi în niciun caz ca nivel de salarizare. Un poștaș speră să câștige într-un an cam cât ridică un medic într-o lună. Poștașii pot fi, în acest sens, comparați cu lucrătorii de la apă sau cei de la salubritate, aici nu doar ca nivel de salarizare, ci și ca enormă utilitate socială. Toți aceștia sunt indirect angajați la buget, dar li se cere să muncească și acceptă să fie plătiți ca în sistemul privat. Este însă o capcană să comparăm meseriile, există argumente pentru absolut fiecare de a se dovedi indispensabilă pentru societate, la fel cum corpul omenesc nu poate funcționa fără vreun organ vital.
Dar poate fi aici vorba de vreo urmă de solidaritate?
Astfel ajungem și la sectorul privat din România, cel mai puternic atins de pandemia adusă de virusul chinezesc. Aici s-au oferit doar firimituri, sub forma șomajului tehnic, limitat ca procent, dar și plafonat la o sumă maximă, relativ măruntă, ce poate fi cerută de la stat. Sectorul bugetar practic nu a fost afectat în vreun fel. Salariile se încasează, la fel și majorările și celelalte sporuri, plus bonuri de vacanță chiar dacă, la fel ca angajații de la privat, și majoritatea bugetarilor, exceptând medicii din spitale și polițiștii, jandarmii și militarii scoși pe străzi, stau acasă. Sectorul privat plătește de treizeci de ani, de când s-a înființat, taxe și impozite. Sectorul bugetar nu, asta dacă nu socotim mutatul banilor statului dintr-un buzunar în altul, adică plimbatul sumelor aferente salariilor lor, tot între instituții bugetare.
Și aici solidaritatea este un cuvânt cu un înțeles prea adânc pentru ca guvernanții să-l pătrundă.
Într-o situație de criză profundă, cum traversăm acum, solidaritatea ar fi însemnat totul. Adică plafonarea veniturilor tuturor, inclusiv a pensiilor, speciale sau nu, la o sumă de să spunem cinci mii de lei, absolut suficientă pentru oricine ca să se descurce decent o lună de zile, în condițiile în care am spus deja adio ieșirilor la restaurante, petrecerilor și excursiilor. Sumele astfel economisite ar fi fost amețitoare, la fel și ceea ce s-ar fi putut face cu ele. În acest moment însă, angajații statului, mai precis o bună parte din ei, fac aceste economii în nume personal.
Însă așa a hotărât guvernul, neînvățând nimic din lecția oferită de mii de fundații și asociații nonprofit care i-au oferit adevărata lecție de solidaritate și i-au suplinit lipsa de pricepere prin numeroase campanii de donații de materiale și echipamente medicale.
Și de această dată potențialele voturi s-au dovedit a fi o miză mai presus de solidaritate, cam la fel cum a fost cu voturile ortodocșilor ademeniți inițial cu ceea ce se voia a se face de Paști. Culmea e că aritmetica voturilor nu a funcționat niciodată așa cum și-au imaginat politicienii. La europarlamentare PSD pierdut, deși socotiseră și ei bugetarii, cărora le măriseră lefurile, și ortodocșii, cei cu Referendumul pentru familie, pe care îi susținuseră frenetic.
Însă va trebui să mai treacă ceva vreme până când în mințile meschine, conduse de diferite socoteli de a rămâne la putere ale politicienilor, să încolțească ideea că oamenii sunt și altceva decât simple cifre, și mai ales că înțeleg exact cine îi poate face să se simtă solidari. Sau, ca în cazul de față, nu.

+21 -1
se încarcă...