O altă față a învățământului – Cătălin MORARU, redactor șef

0

Acum câteva luni, am fost rugat să vorbesc pe zoom cu niște elevi de liceu din Câmpulung Moldovenesc. Despre educație media, știri false și jurnalism, în general. La discuția respectivă, foarte animată de altfel, a participat și profesoara lor de română, Lidia Mirzac. Doamna respectivă mi-a mulțumit după întâlnire și ăsta a fost singurul dialog cu dumneaei.

Nu am știut, până mai ieri, la ce liceu învățau elevii. Erau de la liceul silvic, un liceu tehnologic. Unde elevii au intrat și cu 2,60 la admitere, copii cărora li s-a spus tot timpul, probabil, că nu știu nimic și sunt vai de capul lor.

Anul acesta, din cei 24 de elevi de clasa a XII-a ai Lidiei Mirzac, 16 au avut medii peste 9 la bac, cu cele mai mari note la română. Dar nu asta m-a uimit pe mine, ci legătura extraordinară dintre elevi și profesoara lor. Până la lacrimi m-a uimit, foarte rar am văzut așa o relație.

Puțini elevi îi mulțumesc Lidiei Mirzac în mesajele trimise după aflarea rezultatelor. În schimb, absolut toți îi spun că o iubesc. Impresionant este cum mulți elevi, pur și simplu, nu se gândeau că pot obține așa note la bac. „Vă iubesc de mor, doamna, nici în o mie de ani nu mă gândeam că pot lua nota asta”. Cam așa se pot rezuma mesajele primite de profesoara din Câmpulung Moldovenesc.

Și nu doar de la cei cu note de 9 și 10. Un elev extrem de fericit că a luat 7 îi aduce aminte profesoarei, printre mulțumiri, că atunci când a ajuns la liceu se exprima ca un preșcolar. Ca nu cumva să se supere doamna că a luat notă așa mică, probabil.

Poate exagerez, dar citind mesajele alea m-am simțit ca într-un film din ăla american, unde un profesor de la o școală publică reușește, în cele din urmă, să le schimbe fundamental viața elevilor, să îi convingă că pot face orice, dacă vor.

Toți am avut așa profesori, inclusiv eu. Copilul meu sare în brațele fostei învățătoare și acum, când e studentă. Sau îmi spune că profesorul ei de fizică din liceu putea vorbi și despre perdele și tot ieșea o lecție interesantă.

Doar că sunt tare puțini acești profesori și tind să devină excepții. Tabloul general arată cu totul altfel, un sistem în care alergăm după olimpici și topuri cu cele mai bune unități de învățământ, dar care lasă foarte mulți elevi deoparte. Iar școala ar trebui să fie despre șanse egale, nimeni nu e lăsat în urmă.

Fără îndoială că și la Botoșani avem asemenea profesori. Am văzut note mari la bac la multe licee din județ, rezultate pentru care profesorii au muncit mult mai mult decât dacă ar fi predat la un liceu de top. Și știu ce spun, pe vremuri am fost profesor la cel mai bun liceu din oraș.

Nu știu dacă mai e valabil, dar în Franța anilor 90 era un sistem interesant. După vreo patru ani de predat la un liceu bun sau la un liceu privat, profesorul era mutat automat, pentru cel puțin un an, la un liceu cotat ca fiind slab. Cam ca în tenis. Ia schimbă terenul și joacă matale o vreme cu soarele în ochi și vântul care bate din față.

Nu povestim aici despre una din tarele sistemului de învățământ românesc, ci de sistem în sine, care e profund greșit. E o goană după performanțe iluzorii, elevi care ajung la școli de top, îndopați apoi cu meditații, de multe ori pentru a atenua frustrările părinților și o luptă continuă pentru obținerea excelenței în cantități mici.

Da, olimpicii sunt buni și merită admirația noastră. Dar sunt puțini. Misiunea principală a școlii nu e să creeze olimpici, cel puțin nu în detrimentul celorlalți elevi.

Profesorii ca Lidia Mirzac, care se ocupă de elevii uitați prin școlile românești, merită un premiu special. Pentru că acești profesori le dau copiilor șanse la care nici nu visau când începuseră școala.

Așa că, dragi părinți, întrebați-vă copiii dacă au profesori pe care îi iubesc. Și ce predau profesorii respectivi. Veți putea apoi face o socoteală destul de exactă cam câți bani trebuie să dați pe meditații.

+30 -0
se încarcă...