Eficienţă, dar doar în statistici – Ciprian MITOCEANU, scriitor

0

Directorul de care am avut parte în liceu avea un mod foarte interesant şi, mai ales, comunist de a rezolva problemele cu care, prin natura funcţiei, era obligat să se confrunte. Foarte adesea era vorba despre nemulţumiri legate de viaţa în internat – o versiune mai domoală a Experimentului Piteşti în cadrul căruia „veteranii” claselor terminale făceau viaţa grea bobocilor. Un fenomen larg întâlnit în liceu şi armată, din care adesea singurul lucru pe care-l învăţau victimele e că erau îndreptăţite să facă viaţa amară altora pentru că „şi noi am suferit când eram ca voi”. Din când în când, sătul de abuzurile „veteranilor”, câte un amărât naiv care credea cu tărie că cei în drept îi vor face dreptate se ducea cu jalba la direcţiune. Trist, dar foarte adevărat, dar abia acolo afla ce înseamnă cu adevărat nedreptatea şi abuzul. Pentru că directorul, care ştia foarte bine cam în ce gulag se transformase internatul, începea cu presiuni şi ameninţări, ba chiar şi ceva argumente contondente. Toate îndreptate împotriva reclamantului, care pricepea destul de repede cum stă treaba şi nu mai recidiva cu nemulţumirile.

Pentru că în viziunea măruntă a unui om care nu era interesat decât să fie director, să aibă funcţie cu care să se poată lăuda la rude şi să mai facă ceva învârteli cu fondurile instituţiei, problemele apăreau doar atunci când erau semnalate. Dacă nu existau reclamaţii, nu existau probleme. Simplu şi uşor de pus în practică. O metodă comunistă extrem de eficientă, care asigura liniştea conducerii şi posibilitatea de a pretinde că „în timpul mandatului meu nu s-au înregistrat probleme deosebite”. S-a întâmplat acum 30 de ani, când democraţia era doar un cuvânt din dicţionar şi apucăturile comuniste mult prea adânc înrădăcinate în mentalitate şi acţiune pentru a fi considerate demne de înfierat, însă, după trei decenii constat neplăcut surprins că astfel de practici încă există. Şi există în modul de lucru al unor instituţii care trebuie să vegheze la liniştea şi siguranţa cetăţenilor.

Încă este o practică obişnuită că poliţiştii să ofere mai multă „atenţie” victimei decât făptuitorului. Reclamantul este târât prin instanţe, pus să dea zeci de declaraţii şi este anchetat la sânge în timp ce, atunci când vine vorba despre infractori, poliţiştii vin cu răspunsuri prestabilite. Se fac cercetări, s-a deschis un dosar, există un cerc de suspecţi şi… Şi, de regulă, asta e cam tot. În schimb, pentru păgubit, lucrurile sunt de-abia la început. Dacă unui agent economic îi este furată marfa, poliţiştii încep ancheta nu cu identificarea şi valorificarea urmelor criminalistice, ci cu verificări care, adesea, nu au nicio legătură cu furtul ca atare. Bunăoară, acum câteva zile, un poliţist a pus pe drumuri o echipă a unei societăţi de pază doar pentru a reproşa unui agent că ecusonul nu e aşa de la vedere precum dorea organul de anchetă. Întreb şi eu, ca tot cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite fără număr (vorba maneliştilor) ce scop ascuns avea această constatare. De vreme ce trăim în România, răspunsul cel mai probabil e legat de intimidarea păgubaşului. Dacă-l tracasezi cu controale în urma cărora, fără doar şi poate, se vor constata nereguli nu pentru că există, ci pentru că anchetatorul are posibilitatea legală de a jongla cu ce are la dispoziţie, e foarte posibil ca păgubitul să renunţa la a-şi mai căuta dreptatea. Mai ales că e destul de riscant; în judeţ există agenţi economici care pot povesti destule despre eficienţa anchetatorilor. Şi nici măcar nu e tot…

Cunosc personal câteva situaţii în care, solicitaţi să intervină la accidente în care protagoniştii nu au reuşit să se înţeleagă pe cale amiabilă – de ce oare? –, poliţiştii l-au luat la întrebări pe şoferul lovit din spate (o situaţie în care vinovăţia nu e dificil de stabilit, dar dacă intervin organele competente rezultatul se schimbă). De unde ai avut tu bani de maşină? Tu ştii ce poţi să păţeşti dacă nu poţi justifica banii? Ai contract de muncă? Ce salariu ai? Noi ne apucăm să facem anchetă, dar facem anchetă serioasă şi n-o să-ţi convină.

Întrebări care, în mod evident, nu au nicio legătură cu accidentul, dar care au darul să-i descurajeze pe mulţi dintre cei păgubiţi. Şi, dacă vrei să nu ai probleme, mai bine admiţi că „e bine pentru că nu e mai rău”. Bine că ai scăpat cu viaţă.

În timp ce judeţul e sufocat de hoţi, autorităţile se înverşunează împotriva victimelor acestora, care constată pe propria piele că suntem în Europa doar cu numele. Şi încă în ce Europă… Pe vremuri la şcoală ni se preda că România este un stat din sud-estul Europei, după 1990 în capul educabililor a început să se bage că suntem o ţară ce aparţine de Europa Centrală. E drept că topografii sunt în stare de minuni, dar nici chiar aşa. Doar pentru că dă bine am fost mutaţi în Europa Centrală, cot la cot cu Polonia, Austria, Ungaria şi Germania, însă realitatea de zi cu zi ne îndreptăţeşte la comparaţii cu republicile bananiere. Autorităţile nu doar că nu-şi fac treaba, dar sunt sufocate de corupţie. În Poliţie sunt mai mulţi chestori decât agenţi operativi. De la nivel central se cer rezultate şi acestea sunt obţinute artificial, prin deturnarea cursului anchetei. Dacă nu există reclamaţie sau părţile se împacă statistica are de câştigat. La final de trimestru sau de an poliţiştii se felicită pentru eficienţă şi cu ocazia asta încă vreun individ angajat din sursă externă este înaintat în grad, deşi nu ştie care e diferenţa între speţă şi spiţă. E şi asta un soi de eficienţă, însă e de preferat să ne amintim că, totuşi, pretindem că aparţinem Europei Centrale.

Deja ai votat!
se încarcă...