De-o fi una, de-o fi alta…!

0

Lucia OLARU NENATI

scriitor

Nici nu mai știu despre ce să scriu! În fiecare minut se schimbă culoarea zilei, impresia despre ce văd, ce aflu, ce sper! Văd poate un lucru plăcut, reconfortant, zâmbitor, care-mi aduce în suflet speranța că poate, totuși, viața își păstrează – sau își recuperează – valorile, energia, curgerea firească! Dar nu trece mult timp și pe cer (cel real sau virtual) apar norii, mai întâi albi, drăgălași, precum copilașii dulci ca pisoiașii buni de mângâiat; apoi vine tiptil o tușă gri, mai întâi doar o culoare elegantă ca în ținuta unei doamne distinse, după care doamna distinsă se încruntă și se transformă într-o cumplită vrăjitoare, dintre cele creionate acerb în desenele animate cu ochii holbați de greutatea răului îndesat în privirea lor, cu figura cât mai schimonosită de ură, cu ghearele rășchirate amenințător și foarte aproape, de parcă stă să ne înșface. Apoi, după un scurt intermezzo mai calm, în care auzi o muzică lină ce te îndeamnă, repede și lacom, să încerci să uiți imaginea anterioară, așa cum uiți scenele cumplite după ce ieși de la un film (a, pardon! asta era odinioară, când se mai mergea la cinematograf și apoi mai se mai lingea și o înghețată!) și să vrei să crezi că totuși nu se poate ca viața să curgă doar înspre rău, auzi, afli, vezi, citești că au mai murit niște zeci de oameni de ieri până azi, înhumați pe șest, fără cortegiu și fanfară. Ieri a murit un om care nu dădea de bănuit nimic rău, (co)morbid, fiind o persoană luminoasă, cu viața împlinită, chiar și în plan social, fiind parlamentar, ba încă unul despre care nu se auzise nimic rău și, pe alocuri, câte ceva de bine, nu doar unul dintre numeroșii ocupanți de fotolii, retribuiți (gras!) doar pentru această vajnică contribuție (cacofonie neîntâmplătoare!) la binele patriei. Asta după ce în ajun era totul bine, nu avea omul niciun simptom, nu avea din acelea (cuvântul ăla rebarbativ pe care îl uit fiindcă nu-mi place!), era optimist și tonic, ba încă tratându-și cu umor blândul și inofensivul guturai! Apoi peisajul se schimbă iar și putem vedea fericirea unui lan de poponețuri abia acoperite de un câte un șnur, mărșăluind vioi către valurile albastre ale mării eterne și indiferente la tribulațiile destinelor trecătoare. E drept că fericirile adamice sunt ușor umbrite de îngrijorarea prețurilor neastâmpărate care amenință zilnic limitele bugetului îndelung pritocit ca să ajungă pentru o halcă de loisir estival și litoral. Dar ce contează cât mai costă în fiecare zi un șezlong (scuzați că nu mai scriu cuvântul în originalul francez, dar mi-e că unii au învățat doar engleză sau romgleză!). Ei, dar fericirea va crește impetuos dacă un don primar a dat liber pân-la unu în chestiunea vitală a teraselor nocturne! Apoi, dacă-ți iei ochii de pe aceste imagini ale apogeului autohton al fericirii, iar se schimbă culoarea impresiei și vezi o gloată locală sau internațională care manifestează vehement (că, de, statul în carantină stochează multă energie!) contra măștilor, interdicțiilor și restricțiilor, a palestinienilor români, exteriorizându-și, de fapt, furia pierderii libertății și dreptului lor la viața normală! Pentru asta nici nu pot fi amendați, oricât de conștiincioși ar fi polițiștii, chiar cei ce au stat de veghe nocturnă la poarta (nouă) din Caracal! De fapt, mulțimile protestează vehement și întrutotul îndreptățit contra acestui flagel mizerabil și neavenit și mai ales, oare de unde venit, căci mulțimea de supoziții, păreri și informații (sigure!) despre sursa, motivațiile, intențiile acestei surveniri în viețile noastre pot umple conținutul unui tratat de ghicitorologie. Căci aici intră de-a valma și iute schimbătoare, informații sigure despre fundația demonică a soților Melinda și Bill, mari și îngrijorați numerologi ai populației planetare, maleficul Deep State nord-american, opozant acerb al beneficului luptător cu meșă bostănie Donald (nu Duck, nu!), oarece extratereștri ce conduc cică lumea noastră, discret chiar din Casa deschisă la culoare, chitiți să diminueze populația ca să aibă loc unde să încapă invederșii lor ce stau nerăbdători pe margine și tropăiesc așteptând să li se facă loc…și tot așa. Pe lângă toate astea a mai venit un necaz, acela că ne-a părăsit și Zuleiha noastră cea de toate zilele și nici măcar nu ne-a spus cu cine rămâne până la urmă: cu Ylmaz sau cu Demir! Oricare ar fi răspunsul și adevărul, „bucuroși le-om duce toate, de e pace ori război”. Aoleu! a recitat și a scris mai sus, fără voia mea, ipoteșteanul, cel ce le știa pe toate înaintea noastră și mai bine decât noi, toți cei suitori din Miorița.

Deja ai votat!
se încarcă...