Aşa cum ne-au obişnuit de când li s-a dat voie să-şi facă de cap, odată la patru ani partidele descoperă grija pentru cetăţean. Faptul că mandatul prezidenţial a fost extins la cinci ani le mai dă ocazia să vorbească ceva mai des despre bunăstarea cetăţeanului, infrastructură, cinste, spitale moderne şi educaţie de calitate. Dar, chiar şi aşa, de bază rămâne ciclul de patru ani când au loc alegerile locale şi cele parlamentare. Atunci au loc adevăratele bătălii politice, atunci se joacă mizele care chiar contează. Funcţia de preşedinte e necesară şi nu prea; PSD a demonstrat-o cu vârf şi îndesat la ultimul scrutin de profil, când a lansat în bătălie o paiaţă a cărei figură se va păstra veşnic în galeria farsorilor neamului românesc. Dar alegerile locale şi cele parlamentare contează. Adevărata luptă politică se duce pe votul la aceste alegeri. Astfel, deşi la nivel oficial campania electorală încă mai are de aşteptat, mişcările pentru sensibilizarea alegătorilor au început deja. Primarii aflaţi pe funcţie se dau de ceasul morţii să facă în câteva luni de zile ce n-au făcut în patru ani. Lucrări importante au fost amânate pentru ultimele luni de mandat, să nu cumva să uite alesul cui datorează câţiva metri de asfalt, o văruială pe pereţii instituţiilor publice, borduri şi, la nivelul municipiului reşedinţă de judeţ, autobuze cumpărate la preţ de avioane. Scuze, m-a luat tastatura pe dinainte. Nici măcar nu sunt cumpărate; sunt preluate în leasing operaţional. Se mizează pe scurta memorie a cetăţeanului român care, dacă i se flutură ceva realizări la final de mandat, uită toate lipsurile de care s-a plâns vreme de patru ani. Pentru protagoniştii alegerilor, important e mandatul. De acolo vin bani adevăraţi, afaceri cu statul, comisioane şi şpaga adevărată. Însă există şi câţiva grăbiţi care n-au răbdare să se vadă validaţi şi acţionează preventiv. Sau ştiu ei ce ştiu şi înţelepciunea populară le recomandă să jumulească vrabia care are inconştienţa să li se aşeze în palmă şi nu să se refugieze pe par. Astfel, de ceva vreme, unii dintre candidaţii la primăriii şi consilii locale au cam început să se plângă că şefii de la judeţ le cer să contribuie cu sume destul de consistente la bugetul partidului. Cică e nevoie de bani pentru ca partidul să-i susţină. Dacă ne raportăm strict la mediul rural, e cam dificil de înţeles cum poate un partid să impună un candidat. Nu pe listă, ci în graţiile electoratului. În lumea satului botoşănean cărţile sunt făcute de notorietatea locală, de felul în care este văzut şi apreciat candidatul în comunitatea în care trăieşte şi nu în ultimul rând de cât este dispus să pună la bătaie pentru a câştiga primăria. Încă se cumpără voturi, dar cu bani din buzunarul propriu, nu de la partid. Voturile sunt aduse şi de consilieri, cel mai adesea pe relaţii de rudenie şi prietenie, nu de valoarea candidatului. Cu alte cuvinte, sprijinul venit de la judeţ este cam anemic. Însă şefii de partid se încăpăţânează să pretindă că ei sunt cei de care au nevoie candidaţii la locale şi, prin urmare, nu se sfiesc să ceară parale. Asta în condiţiile în care partidele politice primesc subvenţii generoase de la bugetul de stat şi pentru cotizaţiile pretinse de la candidaţi nu se oferă niciun fel de chitanţe. O învârteală pe cinste, în condiţiile în care mulţi dintre reprezentanţii acestor partide candidează doar de palmares, nu pentru că ar avea cine ştie ce şanse pentru funcţii importante la conducerea judeţului. Dar, cât timp iese banul de la fraierii care adună voturile din teritoriu, chiar şi o înfrângere poate fi contabilizată la capitolul victorii. De fapt, nu candidaţii din teritoriu au nevoie de şefii de partide, ci tocmai şefii de partide au nevoie de astfel de fraieri care să le facă munca. Chiar dacă judeţul Botoşani e suficient de mic încât să lase impresia că fiecare se cunoaşte cu fiecare, este lipsit de personalităţi politice capabile să adune voturi doar prin efortul personal. Deşi trendul este evident, diferenţa la capitolul procente şi cifre absolute va fi făcută de trepăduşii electorali din teritoriu. Ăia care aleargă cu limba scoasă de-un cot din poartă-n poartă şi cer să fie votat un anume candidat. Iar notorietatea şi imaginea de care se bucură în comunitatea locală vor cântări greu la final – în treacăt fie spus, cu două excepţii, oraşele din judeţ sunt nişte sate mai mari, în care bătălia electorală se va purta la modul rural. Partidele au nevoie de oameni, nu oamenii de partide. Fără sprijinul celor din teritoriu, cei de la judeţ nu reprezintă absolut nimic. Din cauza asta partidele de buzunar se zbat să aibă candidaţi în orice comună. Dar, chiar şi aşa, obiceiul de a pretinde bani de la candidaţi nu a dispărut, ba dimpotrivă. Înfloreşte şi va tot înflori până după alegeri. Uneori există surprize de genul că un anume candidat nu este validat de partid şi, deşi câştigător la numărarea voturilor, pierde mandatul prin jocuri de culise. Dar nu se revoltă prea mulţi din cauza asta. Pentru că încă trăiesc cu convingerea comunistă că partidul este cel care le face pe toate. Oameni buni, fie că vă place sau nu, vremea când partidul era în toate a cam apus. Există reminescenţe doar pentru că voi, cei care acceptaţi să vă lăsaţi spoliaţi de şefi de partide, permiteţi asta. Voi, care daţi bani fără să pretindeţi măcar o amărâtă de chitanţă, care aşteptaţi ca partidul să facă ceva pentru voi în condiţiile în care partidul aşteaptă să faceţi voi totul. Vi se cer bani? Adio şi n-am cuvinte; partidul are bani. Mai are nevoie şi de oameni şi numai fraierii plătesc să fie puşi la muncă.
Ciprian MITOCEANU
scriitor
