Mai presus de orice, metodologia – Virgil COSMA, jurnalist

0

Când era preșcolar, i-am luat fiului meu o jucărie destul de complicată. Un camion cu motoraș, putea să care mici obiecte, răsturna bena, avea lumini și câte altele. A doua zi, întors de la serviciu, l-am găsit pe ăla micu’ în fund în mijlocul camerei, cu o surubelniță în mână și camionul desfăcut până în cele mai mici componente. Spre disperarea maică-sii, în loc să-l cert, m-am așezat lângă el și l-am întrebat cu cea mai serioasă mină posibilă, deși mă umfla râsul: ei, ai aflat cum funcționează? „Da, cred că știu – mi-a răspuns – dar nu pot să-l pun la loc”. Și l-am refăcut împreună. Desigur că nu urmează să pledez pentru distrugerea inventarului școlar, dar asta este exact ceea ce NU se întâmplă în școlile românești.

„Inventarul” mi-a amintit o întreagă galerie de cuvinte rostite prin cancelarii şi secretariate: „inspecţie”, „regulament”, „procedură”, „metodologie”, „comisie”, „dosar”. Toate suscită frisoane, îngrijorare și disconfort. Nu numai personalului școlar, ci deopotrivă și elevilor. Cum se explică asta? La noi, dotările nu sunt făcute pentru elev, ci pentru a fi acolo, pentru punctaj în ierarhizarea școlilor, a profesorilor și pentru că aşa s-a hotărât „de sus”. Toate sunt pe inventar și dacă – Doamne ferește! – se deteriorează ceva, obiectele pot fi imediat imputate persoanei care le are în gestiune. Aşa că, pe undeva, e de înţeles de ce, oricât de mult ar vrea să le ofere copiilor ceva practic şi de impact, dascălul preferă să limiteze cât mai mult posibil accesul copiilor la aparate.

Iar cuvântul inspecţie școlară îmi aduce aminte tot de un fals: orele sunt regizate până la detaliu iar decorul este, cel mai adesea, contrafăcut. La „inspecție” ceea ce este mai important se desfăşoară de fapt la protocolul de după oră şi se măsoară în atenţii. Și cu asta ajungem la metodologie, una dintre ororile învățământului actual. Ea înseamnă că realitatea nu are nici o importanţă, ci trebuie siluită la forma impusă de la minister, indiferent de specificul local. Iar așa zisa descentralizare a ajuns în fapt doar o formă, pe alocuri adoptată cu entuziasm – din comoditate și conformism, de a implementa ordinele venite de sus.

Gândurile de mai sus mi-au fost prilejuite de metodologia emisă de Ministerului Educaţiei cu privire la începutul anului şcolar în condiţiile pandemiei de coronavirus. O hidoasă birocratizare, care explică pe 60 pagini cum să se facă cele mai mărunte gesturi ale elevilor şi profesorilor în şcoală, reuşind până și performanţa de a formaliza în „itemi” mersul la toaletă. Nici vorbă să se fi gândit cineva din imensul aparat de stat și ce altceva s-ar putea face în condiţii de criză, cum pot fi depășite în plan pedagogic, cognitiv dar și afectiv, dificultățile impuse de distanțare.

Sunt atâtea subiecte interesante pentru copii, la zi: geografia și istoria pot fi predate prin prisma schimbărilor politice planetare fără precedent de la al doilea război mondial încoace, biologia și anatomia – prin prisma noianului de descoperiri din ultimele decenii, chiar și latina – în legătură strânsă cu acestea, muzica și desenul – prin vizite și audiții virtuale pe internet. Nu mai insist, nu are rost, de vreme ce noi avem în programa de bacalaureat „Riga Crypto și lapona Enighel”, a unui poet meritoriu dar pe care nu-l mai citește și citează nimeni. Lipsesc doar odele către PCR ca să fie exact materia de acum 50 ani.

Dar nu, pe noi ne preocupă metodologiile, traseul hârtiilor care trebui musai completate întocmai și la timp, teama viscerală de inspecții, control și dosar și nicidecum oportunitatea – căci da!, asta este, o oportunitate – de a explora noi căi de cunoaștere pentru copii și noi metode de a crea punți între dascăl și elev. Să se fi limitat proverbiala inventivitate românească la a găsi doar noi metode de a mai ciupi câte ceva din licitațiile pentru consumabilele școlare, la a mai stoarce vreo nouă cale de a dobândi puncte ierarhice și de a hrăni un imens aparat birocratic? Pare că da și, din punctul ăsta de vedere, ministrul Anisie nu face vreo diferență – cu vreo două excepții notabile – față de vreunul dintre nenumărații miniștri ai educației care au precedat-o.

S-au furat în învățământ miliarde de peste tot de unde se putea fura, din fiecare contract, din fiecare licitație, din fiecare construcție, din fiecare termopan, s-au deturnat sume colosale către conturi private, către partide și rețele mafiote, s-au risipit bugete incredibile pentru măriri de salarii, s-au făcut sute de reforme stupide, ca să aflăm azi, în a doua zi de școală, că sunt atât de multe școli care nu dispun de niște camere de luat vederi care costă câteva sute de lei. Cam acolo suntem și eu mă mir, ca prostul, că ministerul vine cu metodologii stupide în cea mai spectaculoasă eră a cunoașterii din istoria omenirii și că elevul este tot ultimul pe scara de interes a școlii românești..

+13 -0
se încarcă...