Mlaștina vinovăției – Cătălin MORARU, redactor șef

0

După fiecare eveniment tragic din România se caută vinovați. Care trebuie pedepsiți. Acest mecanism de genul „vrem capul lui Moțoc” este promovat chiar de politicieni, pentru că este foarte avantajos. E dat afară vreun prost, bălăcărit vreun șef și gata, totul se uită. Ne întoarcem la viețile noastre cu sentimentul că s-a făcut dreptate. Avantajul fiind că nimeni nu mai discută de sistemul putred care pune șefi proști sau invers.

Mari valuri face declarația ministrului Tătaru că toți suntem vinovați pentru tragedia de la Piatra Neamț. Și văd un val de indignare, cum adică toți, dar eu ce am făcut, să îi bage la pușcărie pe vinovați, eu nu am făcut nimic. Și tocmai aici e cheia problemei, că noi nu am făcut nimic – sau aproape nimic – în ultimii 30 de ani.

Să le luăm la rând, plecând chiar de la Piatra Neamț. Acolo șef mare e baronul Arsene de la PSD, care taie și spânzură în județ. Și vroia să aibă șef la spital. Liberalii vroiau și ei șeful lor și așa s-a făcut că spitalul a avut opt directori în ultimul an. Citeam că organizarea era așa grozavă, încât bolnavii așteptau câte 14 ore în frig, în curtea spitalului, ca să intre la urgență. Timp în care se uitau la un panou electoral cu Arsene care spunea că a investit 21 de milioane de euro în spitale. După ce au stat acolo la coadă, oamenii ăia au mers la vot și l-au ales pe Arsene președintele Consiliului Județean Neamț. Poate nu ei, dar rudele lor sigur.

Deci prima problemă, și cea mai importantă asta e. Alegerile noastre. Alegem semianalfabeți, pușcăriași, oameni care își bat copiii, șmecheri proști, impostori. Pe toți oamenii ăștia noi i-am ales. În toată țara. Scuzele mele pentru politicienii care nu sunt așa. Foarte puține scuze, însă.

Un grup de oameni, cei mai mulți cu intelectul unor copii de școală gimnazială, vor să conducă țara. Iar noi ne certăm dacă să conducă proștii preferați de noi sau proștii altora, asta e problema care ne macină.

Consecința directă a alegerilor este că cei aleși devin imediat jupâni. Ei sunt cei fac de toate pentru toți și, printr-un proces ciudat, devenim un fel de slugi. Atitudinea se schimbă instantaneu, am văzut asta de zeci de ori. Privesc lumea de sus, brusc de unde în campanie erai „dumneavoastră”, după numirea în postul de șef devii un „tu” rostit cu dispreț, din vârful buzelor.

Iar noi ne bucurăm de firmiturile de la masa bogaților, mai o sinecură, mai o rudă angajată, o licitație aranjată, niște mărunțiș și gata, pupăm mâna boierului.

Țara nu are cum să se schimbe cât timp cetățenii consideră că cei de sus sunt stăpânii. De aia nu există civism, ci doar sentimentul ăsta mioritic că nu ai cum bate sistemul.

Rezultatul acestui sistem de vis este că nu se întâmplă nimic. În ciuda eforturilor clasei politice, România s-a dezvoltat. În sistemul privat, apar inițiative lăudabile, firme performante, cu sedii impunătoare, automatizare, digitalizare, modernizare.

Problema e că statul român nu vine din urmă cu nimic. Să te lauzi – în 30 de ani – cu câteva creșe, câteva școli, unul sau două spitale noi și câteva sute de kilometri de autostradă este absolut jenant. Iar asta se întâmplă pentru că se poate. Se poate să nu faci nimic și să fii ales și reales la nesfârșit.

Cică sunt foarte mulți săraci, cu un nivel foarte coborât de cunoștințe sau chiar de inteligență. Da, sunt, normal, cum credeți că s-a perpetuat acest sistem? De aia este și va fi învățământul subfinanțat. Pentru că într-o țară cu oameni care trăiesc decent și au învățat una-alta la școală nu are cum să ajungă premier Viorica Dăncilă, de exemplu.

Asta nu înseamnă că cei care ne conduc nu trebuie să răspundă pentru ceea ce fac. Presupune ceva efort asta, dar cetățeanul are destule mijloace la dispoziție pentru a pune întrebări și cere răspunsuri. E mai dificil decât să ne vărsăm supărarea în postări pe internet, dar are rezultate.

Asistăm de ani de zile, ca la un spectacol, la ce ni se întâmplă și ne indignăm uneori, după ce mor oameni. Niciodată înainte. Ultimii trei foști miniștri ai sănătății sunt fie anchetați, fie condamnați deja. Iar actualul s-ar putea să nu fie nici el departe. Nu am văzut pe nimeni scandalizat de chestia asta, nu am văzut multe scrisori către parlamentari prin care să își motiveze numirile și acțiunile, către șefi de instituții cărora să li se ceară să își justifice deciziile.

Cine a făcut asta, poate să spună că a încercat și nu este vinovat. Ceilalți nu, au ales să se descurce în societatea asta bolnavă, cum o fac de când lumea.

Așa că discuția despre vinovăție este mult mai largă. Dacă am votat odată o nulitate am o parte de vină. Dacă am văzut un abuz al autorităților și am tăcut pentru că „oricum nu se poate schimba nimic”, cam sunt vinovat. Dacă nu m-a interesat niciodată să îmi spun părerea despre cum ar trebui să fie condus orașul sau țara, atunci nu mă pot considera nevinovat, pot fi catalogat naiv, eventual, dar atât.

Faptul că nu punem noi personal focul în saloanele de terapie intensivă nu ne face nevinovați. Prin vot, prin impasibilitate și lipsa de acțiune, cel puțin complici suntem sigur, dacă ne e greu să fim de acord că suntem vinovați.

Deja ai votat!
se încarcă...