Măria sa, Mărțișorul – Lucia OLARU NENATI, scriitor

0

Deși ni se părea că nu va mai veni vreodată, a sosit totuși și vremea Mărțișorului. Adică debutul lunii martie! Asta după ce întreaga iarnă – și nu numai – am trăit cu toții sub un asediu internațional ce nu cred că se va fi petrecut vreodată, oricâte ciume au măturat bietul nostru glob pământesc ce se dovedește acum a fi într-adevăr un obiect mic și lesne de cucerit de o asemenea invazie altădată de neimaginat! O, și câte nu s-au mai întâmplat astă iarnă pe când credeam că nu va mai veni vreodată primăvara! Atâta boală și moarte, atâtea spaime și suferințe pe care cei atinși de ea nu și-ar fi imaginat-o vreodată! Și asta în toate zările ponositului nostru glob pământesc, cel care și-a abolit concediile, vilegiaturile, marile spectacole, evenimentele sportive și artistice, încât acum artiștii cei adorați odinioară s-au văzut nevoiți să ceară de la guvern măcar o mică sumă de compensație pentru îndelungatul și nedoritul șomaj. Dar cea mai gravă chestiune a fost stingerea consecutivă a atâtor oameni, normali, știuți sau nu, aflați în plin traiect al existenței. „Cad ca popicele!” zise cineva dăunăzi, nici nu apuci să plângi pentru unul că afli de altcineva, de te dezobișnuiești să și plângi! Dar nu numai atât! Aflăm că un cunoscut om de cultură de prin vecinătate, doborât brusc de Căpcăun și pornit cu cortegiul către cavoul familiei, urmat de cunoscuți, confrați și admiratori, „s-a trezit” deturnat din drum (zice-se la binevoitorul denunț al unui confrate pizmaș de o viață!) și dirijat apoi către cimitirul pustiu și depărtat, destinat noii maladii, unde nu l-a mai însoțit și aplaudat decât crivățul preeriei. Estimp, lumea se vaccinează din ce în ce mai grabnic, înghesuindu-se, deja disciplinat la rând, cu speranța scăpării de grijă. Doar că din urmă vine și mai grabnic temutul „val trei” care nu se știe dacă se teme sau nu de vaccin și pe ce perioadă!

Dar să lăsăm, că destul ne holbează ecranul, ținându-ne la umbra grijii, și să ne bucurăm că, în ciuda acestei ierni pline ochi de spaime, vine, aproape conspirativ, Mărțișorul cu semnele sale de speranță și înseninare. Și a fost, iată, din nou și Târgul său, cu deschiderea sa festivă onorată de alese fețe oficiale ce i-au conferit meritatul statut de eveniment, după atâta secetă de evenimente. Doar că la această deschidere a lipsit cea care a dăruit cândva mult din energia și priceperea sa organizării acestui eveniment, regretata Margareta Mihalache, cea care ar merita să dea numele său unui segment din conținutul acestei activități pe care a servit-o cu abnegație.

Dincolo de toate, Măria sa, Mărțișorul își continuă existența seculară, tot mai viguros și ingenios (ba chiar producând și controverse pe tema dreptului de-a parcurge traseul de la elevi la profesori!), arborând an de an ipostaze tot mai originale și atractive și atrăgând (în ciuda frigului polar ce-a mai înghețat și niște zile ale recentului târg), păstrându-și puterea de seducție exportată tot mai intens peste granițele noastre, pe măsura sporirii neamului românesc prin toate zările. Pe acolo, elevii români și-au făcut un obicei de-a merge la școală (sau doar online!) împodobiți cu spectaculoasele mărțișoare, spre uimirea admirativă colegilor pe care-i pot ului tot mai mult, precum că „sâc”, ei nu pot avea așa ceva de minunat și uimitor. Și cel mai mult uimesc cele miniaturale, confecționate din mătase organizată în mărunte modele ritmice, deopotrivă străvechi și ingenioase, pe care lumea comodă de azi, obișnuită să cumpere de-a gata totul, nici nu poate concepe că acestea se creează manual.

Deci să purtăm și să trimitem mărțișoare la dragii noștri de tot mai departe, cu convingerea fermă că ele, doar ele, ca niște totemuri misterios vrăjite în timpul creației, au puterile magice de-a învinge Căpcăunul zilelor de azi!

Deja ai votat!
se încarcă...