Mândrie și rușine – Virgil COSMA, jurnalist

Nu-i timp de sărbătoare. Se suprapun, într-o coincidență nu lipsită de semnificații pentru noi românii, ziua independenței naționale cu cea a Europei. Marcate în anii trecuți de tot felul de ceremonii fastuoase, aceste două evenimente nu mai trezesc niciun fel de emoție astăzi, într-un an încărcat de tristeți și frustrări.

Restricțiile de mișcare impuse de pandemie, respingerea Planului Național de Reziliență – altfel prost întocmit, după cum spun specialiștii, devierile ultra-progresiste ale șefimii de la Bruxelles, greu de înțeles într-o țară conservatoare ca a noastră, mai nou până și bietul scandal încărcat de ipocrizie al împușcării unui urs, coroborate toate cu criticarea constantă de către Comisia Europeană a incapacității noastre organizatorice, au dus încet dar sigur la scăderea interesului public pentru coeziunea europeană.

Am vrea să fim ca ei, dar să facem ca noi, ceea ce – evident – nu se poate. Și asta produce un conflict intern, aproape ireconciliabil, între conducerea pro-europeană de la București și o bună parte din populație, ostilă atât guvernării interne, cât și restricțiilor europene. Și nu suntem singurii, întregul bloc est-european se comportă la fel. Clivajul adânc din timpul războiului rece de 45 ani a lăsat urme greu de vindecat. Bine alimentat de Moscova, propagandistic dar și militar, războiul mentalităților este departe de a produce a reconciliere a viziunilor pentru viitorul european.

Pe plan intern, sărbătorirea Zilei Independenței de Stat a produs timp de câțiva ani o dezbatere sterilă, eșuată în diletantism și frică alimentată de prostie. În majoritatea statelor lumii ziua națională a fost stabilită ca fiind data în care a fost declarată independența națională și, respectiv, nașterea acelui stat ca unitate juridică de drept internațional.

La noi însă, teama nejustificată majorității republicane de o eventuală restaurare a monarhiei, a cărei sărbătoare este a doua zi, pe 10 mai și, mai ales, teama și mai nejustificată, ba chiar ridicolă în actualul context european și geopolitic mondial, de revizionismul maghiar, au împins ziua națională pe 1 decembrie. Nu au contat nici argumentele juridice și nici măcar cele legate de climă, fricile unor lideri vremelnici susținuți de populația cu educație precară a prevalat.

Spuneam mai sus că suprapunerea celor două sărbători are multiple semnificații istorice și această coincidență ar trebui să ne îndemne la o permanentă re-evaluare a condiției noastre. În ce poziție se află ulița noastră în comparație cu celelalte din satul european? Păi ultima, în prea multe domenii. Așa am intrat acum 14 ani, așa suntem și azi, la cei mai importanți indicatori a calității vieții.

Suntem primii la viteza de accesare a internetului, dar tot primii și la mortalitate infantilă. Suntem primii la viteza de emigrare, din România a plecat o țară întreagă, mai mare decât Croația sau Norvegia. Suntem printre cei mai mari producători agricoli, dar speranța de viață se menține constant mai mică decât a partenerilor noștri din uniune. Și asta fiindcă deși suntem în primii cinci la număr de paturi per locuitor avem cel mai mic buget alocat sănătății. Ne plângem constant de sărăcie și stăm an de an cu mâna întinsă către UE, dar avem cea mai mică rată de colectare a taxelor din întregul grup de 27 țări.

Suntem cu totul o țară a paradoxurilor, în care te poți bucura de părți de natură inegalabile în toată Europa, dar poți muri sufocat în fum de gunoaie la marginea capitalei, în care te poți îmbogăți peste noapte, dar poți fi și arestat pentru o delațiune mincinoasă. Avem independență de stat, dar am cedat Uniunii suveranitatea chiar și în aspecte nesolicitate, avem mândrie națională, dar este parțial acoperită de rușinea nerealizărilor. Într-adevăr, în stadiul în care ne aflăm acum, nu prea avem ce sărbători.

Deja ai votat!