Manipularea din mass-media – Dumitru MONACU, scriitor

În urmă cu aproape un an, urmărind la televiziunea locală Somax punctul de vedere al reprezentantului firmei de construcții implicate în reabilitarea teatrului, am rămas cu ideea clară că mingea de fapt se află în terenul primăriei, unde este împotmolită rău de tot. La câteva zile, pe celălalt post local, TeleM, reprezentantul administrației locale mi-a întors părerile cu cel puțin 90 de grade: vinovați de trenarea lucrărilor se fac firma constructoare și fosta conducere a primăriei. Afirmațiile fiecărei dintre părți erau susținute cu referiri la fel de fel de documente oficiale, ordine, dispoziții și câte și mai câte dovezi scrise care, din interiorul dosarelor voluminoase, aproape că ne spuneau: vedeți că dreptatea e la noi? Numai că, și într-un caz și în altul, telespectatorii au fost victimele unui flagel foarte periculos, perfecționat la cote maxime după 1989: manipularea prin presă. Este absolut normal ca orice subiect prezentat în mijloacele mass-media să poarte amprenta subiectivismului, atâta timp cât el este conceput și lansat pe piață de către un om sau un grup de oameni. În mod normal și corect, acest tip de subiectivism ar trebui să-și facă simţită prezența numai și numai involuntar pentru simplul fapt că cei implicați în editarea și răspândirea lor nu sunt roboți. Fiecare om din mass-media are anumite simpatii, reticențe, fobii sau păreri preconcepute despre un subiect sau altul. Consumatorul de informații ar trebui să știe treaba asta și să nu ia de bun tot ce se scrie, se aude sau se vede. Din păcate, puterea de discernământ a acestui consumator nu depinde, așa cum ar fi normal, numai de capacitatea intelectuală a individului. Multe sunt variabilele care o influențează: poziția socială, starea materială, apartenența politică, religioasă, dar mai ales canalul utilizat de mass-media. Există, după cum bine se știe, presă scrisă, audio-vizuală și, mai nou, fluxul uriaș de informații din mediul online. Dintre toate categoriile, presa scrisă este de departe cel mai puțin nocivă, informațiile și pozițiile prezentate în cadrul unui articol făcându-l pe cititor să-și pună întrebarea-cheie de boltă: oare o fi adevărat? Această incertitudine indusă va accelera mișcarea rotițelor „craniene” care vor încerca să găsească un răspuns. Faptul acesta devine extrem de benefic pentru individ, „rotirea” pomenită fiind pentru creier la fel cum mișcarea este pentru membre, mușchi sau alte părți anatomice. În zona audiovizualului se schimbă total treaba. Intervin niște factori decisivi care înclină în mare parte balanța înspre direcția dorită de manipulatori. Astfel, o știre radio capătă o mai multă autenticitate dacă este prezentată de o voce plăcută, cu acuratețe, fermitate și intonație specifică, decât dacă este citită mecanic precum buletinul hidrologic de pe vremuri. În cazul televiziunilor, situația este de-a dreptul dramatică pentru cei mai slabi cu duhul, pentru că îngurgitează fără să mestece nici măcar pe o măsea (ideală ar fi fost folosirea măselei de minte!) toate grăunțele otrăvite scoase pe taraba știrilor și talk-show-urilor de către niște mercenari fără caracter numiți cu prea multă îngăduință jurnaliști sau, mai pretențios, formatori de opinie. Manipularea orchestrată de către aceste hiene cu gulere albe se manifestă pe o plajă extrem de întinsă, pornindu-se de la redactarea cu multă viclenie a minciunilor, continuându-se cu oratorie aproape cațavenciană și o mimică atât de expresivă a celui care moderează sau prezintă, că l-ar face invidios chiar și pe neuitatul Louis de Funes. Apoi, invitații! Ei sunt aleși din rândurile celor care sunt cunoscuți ca susținători ai curentului în discuție, erorile de selectare finalizându-se obligatoriu ori cu lavaliera tăiată ori cu mătrășirea din emisiune. În plus față de aceste strategii sunt pregătite pe pupitre fel de fel de documente care, pasămite, ar dovedi fără niciun dubiu că adevărul tocmai și-a făcut cuib sau vizuină pe platourile postului respectiv. Mai nou, pentru a fi și mai convingători, au introdus în circuit și metoda „tablei”, des utilizată în expunerea minciunilor de către Livucu din Teleorman, cel care, în perioada lui de glorie, era pentru orbii lui susținători un adevărat guru. Parcă îl văd cum împărțea el tabla în două și ne prezenta avantajele de netăgăduit ale părții de tablă care îl interesa și pe care o voia imprimată pe creierul telespectatorilor. Demonstrațiile și expunerile de acest gen ar fi constituit apogeul manipulării dacă nu ar fi apărut fake-news-urile din mediul online, aceste progenituri zămislite în urma sexului în grup dintre minciună, diversiune, prostie și net! În aceste condiții, nu-i așa că manipularea – voluntară sau involuntară! – din presa scrisă este ca un … fir de păr în calea uraganului? Iar dacă punem la socoteală și faptul că simplul citit al unui text este un exercițiu pentru creier la fel cum flotările sau genuflexiunile sunt pentru membre, nu-i așa că dintre toate mijloacele de manipulare oferite de către mass-media, presa scrisă este aproape … fecioară? Răspunsul e evident, drept urmare, la bună citire, stimabililor!

Deja ai votat!