Paradoxalul dar al lunii mai – Lucia OLARU NENATI, scriitor

Un performer al emisiunilor de divertisment s-a mirat energic – nu știm, poate și puțin invidios! – de larga manifestare de emoție și simpatie produsă de vestea sfârșitului scriitoarei Ileana Vulpescu. Probabil uimirea lui vorbește în subtext despre neobișnuita reacție de acest fel, aferentă unei personalități literare, faptul fiind cu totul rar în deceniile de după „rivaliuție” când, printre primele schimbări de conduită generală, s-a manifestat ignorarea quasitotală a scriitorilor, oamenilor de cultură, înlocuită prin exhibarea aspectelor pornografice pe copertele publicațiilor, ceea ce a produs la început o atitudine ultragiată și scârbită profund a trecătorilor care-și fereau copiii și privirile de aceste imagini, traversând strada în dreptul chioșcurilor de presă, și acestea rușinate de invazia scabrosului asupra bunului simț. Apoi, încet, încet, lumea s-a mai obișnuit cu aceste imagini pe care a ajuns să le ignore, dar și invazia și-a mai pus pestelca peste goliciuni și viața a mers înainte, căci a avut multe alte schimbări de întâmpinat, de reacționat, de adaptat și de obișnuit.  Dar un lucru a rămas, din păcate, neschimbat. Atenția acordată înainte vieții și personalităților culturale s-a estompat cu totul. Dacă înainte lumea afla imediat că, de pildă, Marin Preda a început să scrie un nou roman, eveniment de care presa se preocupa constant și serios, acum acestea erau trimise departe de cortina vizibilității. Se cuvine relevat un fapt în spiritul obiectivității, și anume că nici înainte de Marea Bornă, aceste fapte nu ocupau primul strat al atenției care era, precum știu cei ce au apucat acele vremi, ocupat de glazura propagandistică, de imaginile și pozele astfel clasicizate. Dar revistele literare și culturale apăreau în număr considerabil în toate zonele țării, la prețuri modice, ca și cărțile din librării, iar cititorii dobândiseră o conduită strategică: treceau evanescent peste prima, eventual și a doua pagină, lăsându-le neatinse, tratându-le ca pe un impozit sine qua non ce „trebuia plătit” ca orice impozit și începeau să citească de la paginile ce tratau chestiuni literare și culturale de fond. Iar acolo era ce citi, ca și în librării! În acea vreme a apărut cartea „Arta conversației” de Ileana Vulpescu, un adevărat best seller, citit de la mic la mare, cu unanimă admirație provocată de conținutul, harul, talentul, înțelepciunea, rafinamentul scriiturii, pe care cititorii erau suficient de educați intelectul ca să știe să le perceapă, să le savureze.

De fapt, lumea știa despre cuplul soților Vulpescu, pe care îi percepea ca pe niște vedete de valoare culturală reală, profundă, superioară. Aici sunt în măsură să-mi amintesc de strălucirea mirobolantă spiritual a poetului Romulus Vulpescu, pe care, cu sprijinul Comitetului de Cultură, îl invitam, ca și pe mulți alți scriitori de marcă, la „Zilele Eminescu”, din anul 1975, când puteam oferi o nouă formă coerent muzeală Casei Memoriale de la Ipotești, iar astfel s-a dat și startul seriei neîntrerupte a acestei sărbători. Atunci și în anii următori, acolo i-am cunoscut pe mulți dintre cei trecuți apoi în legendă, în cărțile de studiu și în bronzul statuilor, printre care și acest poet, traducător și om de cultură, spirit viu, scânteietor, pe care lumea îl asculta cu încântare, savurându-i volutele mereu uimitoare, versurile originale recitate cu elocința unui bard. El și Ileana au fost cu adevărat un cuplu model, perfect, de rang intelectual și spiritual superior, fiecare performând în genul și în stilul său, el, miraculos extrovertit, ea sobru și princiar înțeleaptă și impunătoare, dar trăind împreună marea șansă și bucurie a comunicării  și potrivirii perfecte.

Așa a rămas ea și după intrarea sobră în marea singurătate în care a mai scris niște cărți memorabile, iar după apariția formei de inter-comunicare socială, Facebook, a știut să se adapteze spre a comunica înspre lumea de azi. Toate au făcut ca publicul de calitate să o perceapă ca pe o valoare profundă, perenă, chiar și sfătuitorii instituției prezidențiale care au uneltit înmânarea deplin meritată a înaltului Ordin cavaleresc pe care ea l-a primit așezată (vai, de nevoie!) ca o regină pe tron, din partea întâi-stătătorului instituției respective.

Faptul că vestea plecării sale din lume a copleșit interfața informațională a prezentului (dar nu și presa!) e o veste uriașă, o dovadă că lumea de azi și-a păstrat referințele axiologice majore și a știut să deceleze caratele valorii superioare, reale și profunde, acelea conferite de înălțimea și rafinamentul spiritului, culturii și valorilor morale. Acesta este darul paradoxal al lunii  mai!

Deja ai votat!