Da, ați citit bine, nu este vorba de vreo eroare de dactilografiere sau de vreun derapaj de limbaj. Așa numesc eu generația care și-a trăit prima jumătate de viață într-un regim și cea de-a doua în altul. Adică a stat cu un picior în comunism și cu celălalt în capitalism, bineînțeles mai mult pe loc repaus în ambele cazuri. E vorba de cei născuți până prin anii 70, care, după 1989, au fost nevoiți să se racordeze la schimbările de direcție generate de evenimentele din acel decembrie sângeros. O situație greu de înțeles pentru generațiile postdecembriste care, de bine de rău, au navigat constant în acești ani pe niște coordonate destul de haotice, calculate bineînțeles de alții. Problema contemporanilor noștri nu este vitală pentru ei, atâta timp cât sensul și direcția călătoriei nu se abat de la albia lată și sinuoasă a societății de consum. Dar noi, cei care am fost îndoctrinați, ba chiar convinși aproape, că drumul deschis de Moscova e cel corect, că Occidentul e cancerul omenirii, noi, ce să mai credem? Îmi amintesc că în perioada armatei, orice antrenament, orice instrucție și orice exercițiu militar avea ca scop anihilarea trupelor NATO! Dușmanul nu era nimeni altcineva decât acest conglomerat de armate imperialiste care, orbite de invidie, voiau să ne strice nouă, aleșilor sorții, „Nirvana” comunistă! Și iată că, după niște ani, adevărul își schimbă tabăra, ne integrăm în NATO și dușmanul comun capătă o altă față și o cu totul altă dimensiune. Apoi, pluripartitismul! De la un singur partid care le știa pe toate, am ajuns la o puzderie de grupuri și grupulețe politice care, fiecare pe limba și cunoașterea sa, încearcă să ne convingă că adevărul e unul singur și, din întâmplare sau nu, își face cuib numai pe casa lor! Normal că marea majoritate a românilor nu a înghițit nici gogoașa comunistă și nici balonul de săpun capitalist. În această situație, fără un orizont, fără busolă, ba chiar fără Polul Nord sau Sud, generația mea cea crăcănată, a dat-o pe religie, pe dogmele care, de mii de ani, guvernează viețile credincioșilor. Bineînțeles că cele zece porunci au reprezentat piatra de temelie a fiecărui edificiu existențial nou creat. Din păcate, și în acest caz lucrurile au luat-o razna. „Să nu furi”! Ei bine, această poruncă, încălcată în mod deliberat, dar destul de limitat pe perioada comunismului, atunci când muncitorul de la Textila își înfășura la ieșirea din schimb doi-trei metri de material în jurul brâului, când la secția de Bachelită de la Electrocontact se turnau la greu, pe șest, capace Delcou pentru Daciile autohtone, sau atunci când fleicile de carne părăseau Abatorul din Răchiți prinse pe subsuori sau pe la brâu, a căpătat o cu totul altă dimensiune după anii 90, când „întreprinzători” locali sau nu, au furat, dintr-o singură mișcare, și Textila, și Electrocontactul și absolut toată zona industrială a Botoșaniului. Totul, sub acoperământul unor legi făcute anume de niște hoți pentru alți hoți. Când a fost mai mare păcatul? Sau, mai adaptat temei editorialului, care a fost piciorul corect? Stângul sau dreptul? „Să nu ucizi”! Dacă în perioada de tristă amintire o crimă se lăsa ori cu închisoarea pe viață ori cu pedeapsa capitală, după „răscoluție”, pedeapsa pentru acest grav delict a ajuns să fie o opțiune, în funcție de poziția în politică, servicii sau magistratură a celui incriminat. „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”! Fără niciun dubiu, această poruncă a constituit, după intrarea celor din Justiție pe marea scena financiară a țării, o adevărată stea polară pentru navigatorii justițiari care strecoară sau nu printre legi clientela penală. În schimbul unor depoziții care pot înfunda indezirabilii, împărțitorii legii îi șantajează pur și simplu pe cei căzuți în laț ba cu libertatea absolută, ba cu diminuarea consistentă a pedepsei, mărturiile martorilor strânși cu ușa cântărind mai mult decât toate dovezile fizice ale cazului. Despre „preacurvie” aproape că nu mai am ce să scriu, din moment ce sexul a devenit sport național. Fiecare cu fiecare, fără opreliște, fără rușine, fără limite. Bașca relațiile ciudate dintre persoane de același sex sau dintre adulți și copii. Așa stând lucrurile, este limpede că nici sacrul decalog nu a reprezentat pentru generația crăcănată un far, o direcție, din moment ce și în acest caz se merge pe același traseu: din rău, în mai rău! Probabil peste vreo douăzeci-treizeci de ani, problema generației crăcănate va fi rezolvată datorită faptului că, pur și simplu, exponenții ei nu vor mai exista. Dar până atunci? Ce se va întâmpla cu Calea, Adevărul și Viața acestor oameni care, vrem-nu vrem, reprezintă cam jumătate din populația țării? Întrebarea este, așa cum bănuiți, retorică, întrucât sunteți cu toții convinși că niciun român, oricât de înțelept ar fi, nu are un răspuns clar, fără echivoc. În schimb, orice compatriot al nostru cunoaște foarte bine zonele care pot influența acest fenomen: politica, serviciile și justiția. Colaborarea celor trei entități în interesul țării este singura cale de a nu mai apărea, de-a lungul timpurilor, generații crăcănate. Și nici porunci divine eronate, adaptate păcătoșilor, oricare ar fi ei!