Avem cu ce! – Dumitru MONACU, scriitor

Chiar dacă unii mai radicali, mai îndoctrinați sau mai revoluționari nu vor fi de acord cu aceasta, afirm din capul locului că modul în care s-a manifestat la aeroport Ana Maria Brânză la întâlnirea cu ministrul de profil nu-i face absolut deloc cinste. Indiferent de antecedente, de conjuncturi sau parti-pris-uri politice, acolo era un ministru al Guvernului României, în fața căruia trebuiau, pe lângă respectul față funcție, și niște șapte ani de acasă, mai ales că Novak este și un mare sportiv, în dreptul căruia sunt înscrise niște performanțe impresionante. Din păcate, o mulțime de oameni mici care au ocupat pe nedrept fotolii administrative de prin rang au dus în derizoriu respectul, stima și bunul simț de care ar fi trebuit să beneficieze demnitarii români. Astfel, s-a ajuns în jalnica situație ca fiecare neica nimeni să se tragă de bretele cu miniștri, primari, președinți de CJ sau alte asemenea înalte funcții. În mod sigur, există oameni nedemni de aceste poziții în stat, dar în momentele oficiale trebuie musai respectată funcția și nu persoana. Chiar dacă, printr-o asemenea atitudine, ni se pune un mare nod marinăresc în gât! Dar să revin pe meleagurile noastre dragi! Din start, trebuie să subliniez că afirmația primarului Cosmin Andrei de a acorda campioanei olimpice Simona Gianina Radiș titlul de cetățean de onoare este lăudabilă, în condițiile în care sinceritatea dă pe dinafară și bate dorința de notorietate și acumulare de capital politic. Bineînțeles că un asemenea gest de recunoștință față de fata de aur botoșăneancă este mult prea puțin față de cât ar merita ea. De aceea, mă gândesc că mai potrivită ar fi acordarea titlului de cetățean de onoare al județului, pentru că, de la Darabani la Flămânzi și de la Vârfu Câmpului la Ștefănești, toți conjudețenii noștri au vibrat la unison atunci când în Țara Soarelui Răsare, o trăitoare de pe meleagurile eminesciene a făcut ca imnul țării noastre să răsune peste umbrele de samurai și parfumul de trandafiri. În concluzie, stimată doamnă președinte a Consiliului Județean, Doina Federovici, demonstrați-ne că nu primează latura politică a funcției dumneavoastră, ci cea administrativă, cetățenească, civică sau cum vreți să o numiți. Cum? Bineînțeles că nu numai prin acordarea titlului de cetățean de onoare al județului. Mai e (mare) nevoie și de altceva. După cum s-a văzut chiar și din avion, județul nostru a avut și are un potențial fantastic în ceea ce privește această ramură sportivă numită canotaj. Probabil acest potențial este în strânsă legătură cu bogata salbă de lacuri, iazuri și heleșteie care pigmentează în albastru harta județului, multă lume neștiind nici azi că, până în 1989, Botoșaniul nostru ocupa locul doi pe țară, după Tulcea, în ceea ce privește suprafața de luciu de apă. Ei bine, aici este cheia de boltă a pledoariei mele. Proiectul de înființare a unor baze moderne de antrenament la Stăuceni și Dracșani trebuie să fie pentru președintele CJ modul cel mai potrivit de apreciere a rezultatului consemnat de Simona Gianina în Japonia. Un parteneriat public-privat dintre Consiliul Județean Botoșani, primăriile celor două comune (Stăuceni și Sulița) și oamenii de afaceri care gestionează cele două mari întinderi de apă ar dovedi sinceritate și bună intenție care ar fi răsplătite de către cetățeni cu respectul cuvenit, și față de funcții, dar și față de oamenii care le ocupă vremelnic. Din aceste motive, o întâlnire între oficialități și Mirel Vlas (Stăuceni) și Gheorghe Nistor (Dracșani) n-ar trebui să lipsească de pe agenda Doinei Federovici în următoarea lună. Făcând o analogie cu agricultura, noi botoșănenii suntem în situația în care avem un sol excelent, o sămânță așișderea, trebuie doar să o punem în pământ și să o îngrijim până la maturitate, când vom culege meda… scuze, roadele! Da, roadele vor fi medalii! A nu face totul pentru ramurile sportive cu potențial înseamnă efectiv a ne bate joc de ce ne-a dat Dumnezeu. Înțelegem, la fotbal nu vom fi niciodată pe podium, la handbal nu mai sperăm, la tenis doar când și când și numai datorită unor stele singulare, la baschet nici atâta, dar la canotaj suntem efectiv în apele noastre! De zeci de ani, padela, pagaia, vâsla, lopata sau cum s-or mai numi „obiectele muncii” acestui frumos sport fac bătături de aur în palmele sportivilor români. Iată de ce diriguitorii sportului din țara noastră trebuie musai să se aplece cu interes asupra acestei ramuri, și nu prin declarații sforăitoare, ci prin crearea de condiții cât mai bune pentru practicarea canotajului. Dacă acest lucru se va întâmpla, poate nu vom mai fi martorii unor scene penibile atunci când sportivii dau nas în nas cu politicienii, adică diriguitorii zilei. În acele momente, nivelul de respect și bun simț ar trebui să treacă de preaplin și de o parte și de cealaltă a baricadei!

Deja ai votat!