Recviem pentru maestrul Ioan Cobâlă – Lucia OLARU NENATI, scriitor

Ce tristă și greu de înțeles este acea trecere rapidă de la existența unui om, cu toate atributele sale, cu lucrurile care-l definesc și-i dau particularitate, îi construiesc personalitatea, mai ales aceea a oamenilor deosebiți, definiți prin originalitate, creativitate, strălucire, unicitate și farmec; deci a oamenilor unicat, la o altă identitate, lipsită brusc de toate aceste atribute, de reactivitate, de viață; adică acea clipă sumbră, încă niciodată pricepută și asumată, când toate acestea încremenesc și dispar în neant ca și cum n-ar fi fost, iar purtătorul lor și purtătorul unui nume, nu o dată devenit efigie unicat, rămâne inert, lipsit de toate acestea, o carcasă, o coajă inertă care doar prin vaga asemănare cu ființa de până atunci evocă numele și personalitatea importantă a aceluia. E un fenomen dintotdeauna absurd, uluitor, de ne-nțeles și acceptat. Și totuși aceasta este derularea, miracolul existenței, de absurdul căruia nu învățăm nicicând să ne obișnuim.

Toate aceste gânduri m-au tulburat acum, iată, pricinuite fiind de evadarea din viață a celui căruia toată lumea s-a obișnuit să-i spună „maestrul Cobâlă”! Căci într-adevăr, persoana sa semăna mult, prin prestigiul și calitățile sale, cu personaje astfel numite de prin seriale Tv, precum, iată cu Maestrul din serialul coreean mult iubit și reluat, „Secretele de la Palat” și unde acel maestru, după ce pricinuiește inițial salvarea pruncului regal, vânat spre ucidere din motive dinastice, reapare după o izolare îndelungată și-și dovedește supremația în fața tuturor fără tăgadă.

Și Ioan Cobâlă, cel crescut printre colinele domoale ale Moldovei de Sus, a absorbit din pruncie misterul (căci mister este!) toarcerii realităților în caierul dulcilor sunete muzicale. Acest har, căci har este! s-a afirmat și întărit continuu, dublat fiind de deprinderea unei pedagogii sui-generis prin care el a învățat meșteșugul, de fapt, arta, de-a transmite altora, tineri și (sau) vârstnici, mesajul cântării la unison, deși fiecare pre limba (citește „instrumentul”) lui. Metodele sale veneau, ca și muzica, pe fluidul inspirației, care dulci și încurajatoare, care mai severe când nu se putea altfel, iar în așa fel orchestra Rapsozilor a devenit cu timpul, cu adevărat un ansamblu, iar soliștii, câți „i-au trecut prin mână” – nici nu știu dacă pot fi numărați – au devenit vedete redutabile, în palmaresul cărora eticheta de școlire la Rapsozi funcționa ca un doctorat. Ce frumos a văzut aceste lucruri solista Elena Mândrescu: „Vă mulțumesc că ne-ați luat de copii și ne-ați făcut artiști”.

Devenit redutabil, nu e de mirare că Rapsozii au cucerit orice treaptă în breasla lor, la radio și televiziuni, la concerte di granda, în sate sau în metropole, în țară, dar și în multe alte țări unde reacțiile spectatorilor (ascultători) au devenit monotone: doar superlative!

La aceste performanțe se cuvine să mai adaug una, chiar dacă, sau tocmai de aceea, având implicare personală. Iată povestea! Printre multele cercetări de natură eminescologică, am dat de informația că Poetul avea o voce sublimă (atestată de contemporani) și-i plăcea să cânte mai ales cântecele folclorului nostru fundamental, dar și aduna cu sârg astfel de culegeri folclorice când le găsea. Știind de existența unor asemenea texte în manuscrisele lui, dar fără note căci nu avea această dexteritate, dar găsind în altă parte o culegere uriașă de cântece zonale cu text și note (Colecția Voevidca) m-am adresat lui Ion Cobâlă spre a le asambla. După ce a mai întârziat o vreme, sfătuit de unii să nu „achieseze”, a ignorat avertismentele și…ne-am apucat de lucru, descifrând apoi împrimând eu, cu vocea mea, cuvintele cântecelor.

A rezultat un album pe care l-am intitulat „Cântecele lui Eminescu” și l-am atașat cărții „Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii”, beneficiind de prefețele a doi patriarhi, cel al eminescologiei, acad. D.Vatamaniuc și cel al muzicologiei, prof. univ. dr. Viorel Cosma, lucruri lansate în cadrul anului Eminescu 2000.

Am putut apoi ajunge la București și Iași, dar și la New York, Montreal, Calgary, Edmonton, Boian (cel canadian), Konstanz și Stuttgart, s.a. și peste tot lumea a admirat și aplaudat noutatea, dar a și apreciat și contribuția maestrului Cobâlă, cel care, în acest fel, și-a adăugat la bogatul său palmares încă o contribuție, aceea aflată în aria eminescologică și contribuind la premiera absolută a demonstrației că, pe lângă toate cele cunoscute, Eminescu a fost și un interpret vocal tulburător.

Am ținut să amintesc acum, la despărțirea tristă de Maestru, despre această importantă contribuție, mulțumindu-i și eu, că nu s-a lăsat intimidat de avertismentele eternilor răuvoitori și a lăsat astfel în urma sa și această importantă contribuție la palmaresul eminescologiei care, poate, fără aportul său, nu s-ar fi realizat.

Ne luăm acum rămas bun de la ființa materială care-i poartă numele, dar știm că latura muzicală, artistică, creativă în arealul repertorial și interpretativ, dar și în devenirea fiecărui artist modelat de Maestrul Cobâlă, va dăinui cât în lume va mai răsuna muzică, dar și după aceea, măcar și în amintire!

Deja ai votat!