România – o țară atât de paradoxală încât e de mirare că nu se fac demersurile necesare pentru a i se schimba numele în Paradoxia sau ceva asemănător. Suntem, de departe, paradoxalii lumii în care trăim. Ne credem cei mai deștepți din univers, deși evaluări oficiale și de bun simț ne plasează în coada clasamentului când vine vorba de știință, cultură, civilizație și multe altele. Suntem pe locuri fruntașe la nesimțire și stimă de sine. Și țara e cam așa cum sunt cetățenii. Infrastructura e vraiște, corupția e mai înfloritoare decât oricând. Despre clasa politică nici nu mai are rost să vorbim; ultimele alegeri legislative ne-au pricopsit cu cel mai jalnic Parlament din ultimii treizeci și mai bine de ani. În comparație cu ce avem acum, până și Marea Adunătură (și nu Adunare) Națională putea emite pretenții de decență.
Evident, lucrurile astea nu au apărut peste noapte. Nu, răul a crescut de la an la an și ajuns în acel punct în care orice tentativă de a-l stârpi e sortită eșecului. Iar mare parte din vină pentru ceea ce trăim astăzi aparține Justiției, acea putere a statului care trebuie să împartă dreptatea și să sancționeze abaterile.
Ani de-a rândul Justiția a fost mai oarbă decât e cazul. Și este și în continuare; nu dă niciun fel de semne că s-ar înzdrăveni. Mulți dau vina pe amestecul politicului în Justiție – exemplul cel mai des utilizat e Curtea Constituțională, instituție confiscată de un anume partid care a știut pe cine și de ce să impună la locul potrivit – însă adevărul gol-goluț e că Justiția din România e oarbă pentru că peste ochi i-au fost așternute petecele corupției. Prea mulți infractori se laudă cu relațiile lor din lumea magistraților. Mda, așa e românul; zace la pat dacă are cu ce se lăuda și nu o face. N-are niciun farmec să ai relații și să nu știe tot poporul cu cine îți bei tu cafeaua sau cui duci plicul atunci când ești la înghesuială. „Cunosc un judecător care a spus că mă scoate de la orice, mai puțin de la moarte de om” nu mai e vorbă în vânt, e unul dintre motivele pentru care șoselele sunt pline de bețivi ce produc accidente pe bandă rulantă. Șmecherii au protecție și știu să se bucure de așa ceva. Polițiștii nu se mai obosesc să facă dosare penale, motivând că oricum judecătorii o să dea soluție favorabilă infractorilor, așa că nu mai are rost să-și facă treaba. Evident, o scuză de toată jena, care uneori ascunde cârdășie. Treaba unui polițist nu este să se antepronunțe într-un dosar, ci să facă ceea ce este legal, să-și desfășoare activitatea pentru care este plătit.
Justiția a ajuns atât de putredă, încât magistrații nu mai au frică de nimic. În timp ce legile devin tot mai aspre, sentințele ridică tot mai multe semne de întrebare. Zilele trecute a fost ceva vâlvă pe rețelele de socializare din cauza unei hotărâri emise de o instanță din București. Un libidinos de vreo șaizeci de ani a fost declarat nevinovat după ce a încercat să agreseze o vecină în lift. Motivarea instanței e de-a dreptul halucinantă. Agresorul nu se face vinovat de agresiune sexuală deoarece nu a încercat să obțină satisfacție sexuală în urma gesturilor sale. Și, desigur, „nu își explică comportamentul său.” Dacă n-a existat satisfacția urmărită, nu există nici fapta ca atare. Cât se poate de logic, nu?
În județul Botoșani există cel puțin două cazuri de minori care s-au pricopsit cu dosare penale pentru că și-ar fi agresat sexual colegele de școală. Cu alte cuvinte, treaba este cât se poate de serioasă, există și legislația necesară în domeniu, însă atunci când ajungi la mâna judecătorilor aceștia decid după cum își primesc foloasele necuvenite.
Și, că tot vorbim de „eficiența” Justiției, merită amintit cazul bărbatului din Sebeș, care a sărutat o minoră și s-a ales cu doi ani de închisoare. Suspendată, dar, totuși, vorbim de o pedeapsă. În acel caz a fost agresiune, în liftul de la București nu? Minorii pot fi cercetați pentru agresiuni sexuale, libidinoșii cu păr alb sunt achitați pentru că nu au obținut satisfacția urmărită. În ce țară trăim? Unde este uniformitatea sistemului de justiție și a sentințelor? A, de fapt nici n-a existat așa ceva. Nu de alta, dar în România poți face ani de pușcărie pentru un plic de condimente (un caz de acum două decenii, când hoața a primit șapte ani cu executare. E drept, era recidivistă, dar chiar așa?!) sau poți fi achitat pentru violarea unei minore pentru că, după părerea judecătorului, acesta și-a dorit să aibă parte de așa o bucurie. Referire la un caz concret, nu e vorba de vreo situație ipotetică. Jurisprudența nu e unitară, e doar oscilantă. Din cale-afară de aspră cu cetățeanul mărunt, care crede cu naivitate în obiectivitatea instanțelor de judecată, și cât se poate de îngăduitoare cu șemecherul cu relații, care dispune de resursele necesare pentru a acoperi ochii orbi ai Justiției.
Magistrații nu mai au frică de nimic. Infractorii nici măcar atât; salvarea lor e în balanța mânuită de Justiția oarbă. O orbire voluntară din care corupții din Justiție au de câștigat. Noi, cetățenii onești, avem doar de pierdut, dar cu asta ne-am obișnuit de multă vreme.
