Mica aniversare – Dumitru MONACU, scriitor

Data de 24 noiembrie are pentru mine două semnificații extrem de importante. Prima dintre ele se regăsește în plan personal, în urmă cu peste trei decenii, în ultima săptămână din Brumar venind pe lume fata mea cea mare, iar a doua semnificație, normal, are legătură cu activitatea publicistică, pentru că exact astăzi se împlinește un an de când am reînceput colaborarea cu „Monitorul de Botoșani”. „Prioritățile edilului și … varza”, așa se numea primul editorial care încerca să scoată în evidență niște erori din agenda de lucru a proaspătului primar Cosmin Andrei. De atunci și până astăzi am publicat peste o sută de editoriale, temele abordate fiind dintre cele mai diferite: politică, administrație, social, sport, cultură, și iar politică și administrație, pentru că aceste două domenii ne fac viața gri sau ne-o colorează, în funcție de cine ține penelul politic. Că în ultima vreme nu prea s-au găsit culori, e altă istorie! Revenind la mica istorie a editorialelor publicate în „Monitorul”, țin să precizez de la început că am beneficiat în tot acest răstimp de o libertate totală în ceea ce privește alegerea subiectelor, dar și a modului în care acestea au fost abordate. Mă gândeam adeseori că dacă la televiziunile de știri aservite ar funcționa niște asemenea principii sănătoase, numărul de fanatici îndoctrinați și îndobitociți ar fi fost cu mult mai mic față de ceea ce există astăzi. Din păcate, acolo ziariștii sunt plătiți să spună ce li se cere și nu ceea ce cred ei. Or această îndeletnicire nu se numește sub nicio formă jurnalism, ci mercenariat. O îndeletnicire păguboasă, rușinoasă chiar, care face și a făcut rău nației ăsteia cam tot atât cât au făcut hienele roșii, galbene, portocalii sau de alte culori din politica românească. Majoritatea celor peste o sută de editoriale a fost, trebuie să recunosc, negativistă, critica fiind elementul esențial, coloana vertebrală a oricărei scrieri. Și cum ar fi putut fi altfel, când societatea românească se scufundă cu o viteză amețitoare în mocirla generată de haosul politic și social care ne guvernează de ani buni, existența? Nu știu dacă numărul de articole laudative a trecut de cinci. Cu o oarecare dojană în glas, un amic, mă întreba în urmă cu câteva luni: „Tu nu știi decât să critici?” „Eu știu cât de cât să scriu, dar mai ales să descriu realitatea” – i-am răspuns. „Ce este de lăudat în realitatea noastră, românească?” Lipsa unui răspuns din partea lui m-a convins că a înțeles de ce tonul critic, uneori zeflemitor, nu lipsește din editorialele mele. Bineînțeles că în momentul în care am scris „de bine” despre un om influent, harnic și priceput din Botoșaniul nostru, s-au găsit câțiva care să avanseze ideea că am scris la comandă, contracost. Ei bine, răspunsul meu a fost și va fi vehement întotdeauna: nu, nu scriu la nicio comandă! De altfel, este posibil ca respectivul domn despre care am scris atunci nici să nu fi citit articolul care îl viza, fiind mult prea ocupat cu activitățile-i prodigioase care au dus la încolțirea ideii de a face public și ceva bun din mirificul spațiu eminescian în care ne ducem existența. În aceste vremuri când diversiunea și manipularea sunt prezente în peisajul media uneori mai mult decât în spațiul serviciilor secrete, existența unei publicații având o politică editorială bazată pe adevăr și corectitudine înseamnă pentru trăitorii acestor meleaguri o garanție că nimic nu este definitiv pierdut, că timona nației mânuită ani în șir de atâția și atâția aventurieri politici va ajunge până la urmă pe mâinile cui poate și știe să redreseze corabia. În acest sens, mass media trebuie să fie pe post de cap compas și nu de niște magneți montați artizanal în preajma busolei pentru a-i deregla funcționarea. Iar acei magneți se numesc denaturare, laudă, preamărire și nicidecum critică și obiectivism, așa cum veți regăsi în paginile ziarului de față!

Deja ai votat!