Democrația nu se bucură de cine știe ce tradiție pe meleagurile noastre; cei ajunși la conducere au avut tot timpul grijă să reprime din fașă orice manifestare de independență. Iar dacă asemenea apucături erau cumva apreciate ca fiind normale în perioada medievală în mai toată Europa, odată cu evoluția societății lucrurile s-au mai relaxat. Prin altă parte, nu și pe la noi.
Evident, apogeul luptei împotriva democrației a avut loc în perioada comunistă, când a gândi altfel decât ți se cerea era considerat a fi crimă și tratat ca atare. Atunci când Ceaușescu a fost trimis la locul de veșnică odihnă ni s-a spus că, în sfârșit, suntem liberi și vom afla ce anume înseamnă democrația. Și am aflat… Timid la început; eram așa de democrați încât am acceptat cu seninătate (și unii chiar cu bucurie) ciomăgeala administrată de mineri vizionarilor care și-au dat seama că, atunci când vine vorba de democrație, Iliescu e cea mai bună pavăză, dar împotriva ei. Însă cu timpul am început să descoperim valorile democratice și să cerem socoteală celor care au pretenția să ne conducă destinele. Și asta se pare că îi deranjează, astfel că libertatea de care am avut parte în ultimii ani ai mileniului trecut tinde să devină istorie. Guvernanții au emis tot felul de legi care au redus încetul cu încetul dreptul la liberă exprimare. Evident, s-a lucrat cu dedesubturi, nu pe față, însă năvodul s-a strâns tot mai mult și acum e pe cale să fie tras la mal. Mai nou, la solicitarea unui ONG obscur – atât de obscur încât se pare că solicitarea a venit de la guvern către respectivul ONG și de acolo a fost făcută publică – Guvernul a apreciat că este firesc să se interzică asocierea criticilor cu persoanele aflate în demnități publice. Și, la fel de firesc, cei care calcă pe bec, riscă să ajungă la închisoare.
Desigur, nu e dorința expresă a guvernanților, ci e vorba de o situație specială. Război în Ucraina, prea multe știri false și panicarde… Hai să-i băgăm la închisoare pe cei care critică, pentru că astea sunt știri false. Și credeți că n-o să fie așa? Cumva, o să fie mai rău decât pe timpul lui Ceaușescu. Pe atunci critica și autocritica erau obligatorii, fiind considerate factori de progres. E bine, tovarăși? Da, dar se poate și mai bine… Până și în cadrul programelor moșite de brigăzile artistice se mai strecura câte o critică, dar la nivel inferior. Loveai în muncitori, nu în directori sau partid. Acum însă, ce să mai povestim? Să spui că cineva este corupt te poate trimite în spatele gratiilor. Și o să se întâmple, pentru că aleșii nu mai știu altă cale prin care să-și poată rotunji averile.
Acum ceva ani, atunci când venea vorba despre modul în care cineva și-a făcut averea, era la modă avertismentul ăla cu „întreabă-mă cum am făcut toți banii, mai puțin primul milion de dolari.” Asta pentru că, de multe ori, acumularea capitalului inițial presupunea niscaiva combinații ilegale, însă pe urmă omul reușea să dezvolte ceva investind aparent legal. În ziua de azi politicienii nu mai sunt în stare să dezvolte ceva pe seama primului milion agonisit oneros. Nu, ei nu sunt în stare să facă nimic; singura chestie la care se pricep e să sugă la țâța corupției. Acesta este motivul pentru care indivizi gen Năstase sau Dragnea vor să rămână veșnic ancorați în politică. De asta s-a reabilitat Bombonelul, de asta și-a făcut Dragnea partid. Politicienii nu mai sunt capabili să investească; mediul de afaceri, așa cum l-au masacrat, e prea dur pentru ei, așa că singura cale sigură spre parvenirea personală rămâne corupția.
Iar cele mai multe acte de corupție au fost date în vileag de către presă; de-abia după aia s-au pus în mișcare puzderia de instituții cu rol în combaterea flagelului. Dacă nu se băga în seamă vreun jurnalist, nu pățea nimeni nimic. Aleșii nu se tem de corupție, ci de lipsa ei. Iar viitorul se anunță paradoxal, o țară doldora de instituții corupte în care lipsesc tocmai corupții.
