Au ieșit la iveală informaţii interesante cu referire la rezultatele fondurilor de coeziune în două regiuni ale României, respectiv Nord-Est şi Nord-Vest, mai ales fiindcă ele se referă la impactul acestor bani asupra vieţii cetăţenilor. Datele, publicate săptămâna trecută de Cult Market Research și citate într-un comunicat al Freedom House, arată că în cele două părți ale țării PIB-ul a crescut datorită afluxului de bani europeni dar, ceea ce atrage atenția de la prima citire, cu diferențe uriașe de absorbție și de rezultate concrete. Astfel că discrepanțele între regiuni, în loc să se reducă, s-au adâncit.
PIB-ul anual pe cap de locuitor în regiunea Nord-Vest a crescut din 2013 până în 2019 de la 5.700 de euro până la 9.500 de euro. Și în regiunea Nord-Est a crescut PIB-ul pe cap de locuitor, dar de la 3.800 euro până la 5.800 euro în același interval, adică până la ceva mai mult de jumătate față de conaționalii lor din partea cealaltă a țării. După cum se vede lesne din cifrele citate mai sus, creșterea în Nord-Vest în perioada menționată a fost aproape dublă.
N-o mai luăm de la Cuza încoace, cu păcăleala pe care muntenii le-au tras-o moldovenilor, fiindcă la fel i-au păcălit și pe ardeleni după 1918, Bucureștiul nu a dus la îndeplinire nici jumătate din punctele prevăzute în cele două acte de unire. Nu trebuie învinuită nici moștenirea de la comuniști, fiindcă Ceaușescu a împânzit în mod egal, toată țara, cu industrii depășite tehnic, energofage și cu piețe de desfacere incerte. Nici măcar anii stagnării ai lui Iliescu nu pot fi luați în calcul fiindcă s-a furat, topit și vândut totul cam la fel, în toată țara, în acei ani.
Și atunci? O analiză serioasă trebuie să se refere doar la ultimii 20 ani. La cei în pixurile cărora au stat fondurile de pre-aderare, cele de dezvoltare și cele de coeziune. La lipsa de avânt și de pricepere a celor care au avut în fișele posturilor elaborarea proiectelor și implementarea lor. La cei care și-au pus susținătorii și atârnătorii în posturile cheie în loc să numească oameni pricepuți, avizi de rezultate și nu de căpătuire frauduloasă. La sutele de consilieri, primari, directori și președinți care s-au perindat prin posturi umili și unsuroși, slujind fără crâcnire unor șefi lacomi în loc să se bată pentru comunitățile lor.
În ciuda banilor alocați în regiunile mai puţin dezvoltate în perioada 2007-2013 și mai apoi până în 2019, acestea au avut evoluţii diferite. Unele au mers către o oarecare prosperitate, altele au stagnat, adeverind vorba românească, aceea care spune că „omul sfințește locul”. Deși reprezentau mii, zeci de mii, chiar sute de mii de oameni, unii s-au dus la serviciu doar ca să pună la cale combinații. În același timp alții, prea puțini, s-au bătut cu județul, cu ministerele, cu președintele, cu Comisia Europeană, cu oricine le-a stat în cale, până când proiectele lor au prins viață.
Dincolo de birocrația sufocantă, specifică țărilor eșuate în brațele cleptocrației de stat, dincolo de contribuțiile din fondurile locale – nu mici și nu puține – obligatorii pentru obținerea finanțării unor proiecte de anvergură, fără priceperea și dedicarea totală a celor implicați, decalajul menționat mai sus, inadmisibil pentru o țară care se vrea civilizată, nu are cum să fie redus.
Acum, cu sancțiunile uriașe impuse Rusiei, cu socotelile de relocare pe care și le fac multe firme de acolo, cu incertitudinea din vecini și, mai ales, cu imensele oportunități oferite de PNRR și PNDL, autoritățile locale au șansa care se ivește o dată la 100 de ani să recupereze handicapul față de alte zone ale țării. Dacă o ratează, eșuînd din nou în aranjamente mărunte, în câțiva ani decalajul se va dubla încă odată față de cât este acum.
