Recunosc, la vot am pus ștampila pe actualul președinte. Asta pentru că cei de la PSD nu mi-au dat de ales și am socotit, ca mulți alții care chiar au crezut că votul lor poate schimba ceva, că așa dulap cum este, Iohannis e o variantă mai bună decât Dăncilă, cea supranumită mama, sora și fiica lui Bulă. Nu mă așteptam la cine știe ce performanțe din partea individului, așa că am mers pe varianta răului mai mic; blestemul de care nu o să scăpăm niciodată. Exceptând primele mandate ale lui Iliescu, când românii au ales deliberat răul cel mare, noi n-am avut niciodată șansa de a alege între bine și rău, ci doar între răul cel mare și răul cel mic.
Însă răul cel mic ne-a asigurat că, într-un fel sau altul, primul mandat a fost doar antrenamentul pentru mărețele realizări din cadrul celui de-al doilea cincinal la Cotroceni. „Vă asigur că voi fi preşedintele tuturor românilor”, asta ne-a spus în 2019. În 2014 s-a deranjat să fie ceva mai generos la deschis gura „Voi fi președintele tuturor românilor, voi fi un președinte liber, vă voi reprezenta pe voi”.
Și realizările lui Iohannis în cel de-al doilea mandat sunt așa de grozave încât zvonul că s-ar putea să plece mare șef la NATO a fost primit de români cu ușurare și speranță. Iar plecarea lui Iohannis la NATO înainte de încheierea unuia dintre cele mai anoste mandate prezidențiale ar reprezenta încă o dovadă de dispreț pentru românii care s-au îndurat să-i prelungească viza de flotant la Cotroceni. Pentru că mandatul e de cinci ani și în cei cinci ani… Mda, vorbe goale… La cât de mult s-a implicat Iohannis pentru poporul care l-a ales, iar suntem între răul cel mare și cel mic. Ce e mai rău? Să rămână la Cotroceni până în 2024 sau să avem alegeri anticipate? Aparent, varianta alegerilor anticipate e de dorit pentru că președintele Iohannis va rămâne în istorie ca unul dintre etaloanele lui „mai rău nu se poate”, însă prezența acestuia în structurile de conducere ale NATO va duce la complicații și obligații pe care România nu-și poate permite să le onoreze fără sacrificii greu de imaginat.
Însă dincolo de toate scenariile privind viitorul lui Iohannis rămâne întrebarea din titlu: Mai este Iohannis președintele tuturor românilor? Se pare că nu; acțiunile președintelui o dovedesc din plin. La ora la care aștern aceste rânduri, aștept cu prea puțin interes clipa în care postacul de serviciu va însăila un comunicat anost despre alocuțiunea susținută la malul mării de Ziua Marinei Române. Evident, va începe cu „dragi români”, restul nu mai contează.
Ultima dată când postacul prezidențial s-a deranjat să compileze un comunicat a fost pe 31 iulie când dulapul din fruntea țării a făcut efortul să participe la „Săptămâna Haferland”. Anterior, pe 29 iulie a fost comunicatul despre discuția cu Maia Sandu, iar pe 20 iulie decorațiile pentru Popovici și Rădulescu. Și ceva cu Summit-ul NATO. Cu alte cuvinte, prezență de toată jena pe rețelele sociale. Ne place sau nu, rețelele sociale fac parte din viața noastră și minima ipocrizie l-ar obliga pe Iohannis să mimeze treaba aia cu președintele tuturor românilor. Ți-ai găsit. Omul nu urmărește cu atenție și îngrijorare seceta care a compromis eforturile agricultorilor, nu pomenește de sprijin și implicare. Nimic despre schimbările de la Educație, moșite doar să distrugă ce mai e distrus. Nimic despre plagiatul premierului Ciucă sau derapajele marca Rafila sau Daea. Nici măcar despre războiul din Ucraina.
Se laudă cu participarea la un festival săsesc după care două săptămâni de pauză. Și agenda oficială e la fel de transparentă și găunoasă. Nimic despre toți românii, doar despre ce-i convine președintelui. Cel mai potrivit răspuns la întrebarea „Mai este Iohannis președintele tuturor românilor?” este o altă întrebare, vorba lui Iordache. Când a fost Iohannis președintele tuturor românilor? La cum se comportă, e clar că actualul chiriaș de la Cotroceni e președintele propriului interes.
Mai este Iohannis președintele tuturor românilor? – Ciprian MITOCEANU, scriitor
