În cazul în care un pacient este primit în spitalul public și îndrumat spre zona privată, unde practică aceeași persoană, este „un conflict de interese în mod evident şi trebuie să găsim resurse să eliminăm acest tip de conflicte de interese”, a declarat recent ministrul sănătății, Alexandru Rafila, la Euronews. Oficialul a observat (abia acum?) că în majoritatea sistemelor sanitare din restul Europei activitatea în spitalele publice și în cele private este delimitată clar. În sfârșit, văd o asemenea poziție exprimată de un oficial al guvernului, într-o problemă cheie care trebuia rezolvată încă de acum 20 ani.
De această dată cred că este mai puțin important că cel care face declarația este un personaj controversat, că se bucură sau nu de popularitate, că în trecut a exprimat puncte de vedere care ascundeau interesele unor grupări puternice din sistem – cel de sănătate, desigur – sau că este exponentul unui grup politic căruia i-am adus critici severe pentru jaful la care a îngăduit să fie supusă țara. Acum însă, problema ridicată de ministru este reală, dureroasă și ne arde cumplit pe toți cei 17 milioane de asigurați.
Situația în realitate, pe care sunt sigur că și ministrul și toate celelalte autorități din domeniu o cunosc prea bine, este cu dus și întors în ambele sensuri: fie cabinetul medical privat este lipsit de orice dotări, caz în care titularul său invită pacientul la stat pentru a-i face investigațiile cu aparatura și personalul spitalului și înapoi pentru tratamente, fie cabinetul privat – mai ales atunci când este încorporat într-o clinică privată cu ștaif – este mai bine dotat și atunci întregul traseu este inversat. În ambele situații cel dezavantajat este pacientul, fiindcă este supus unor cheltuieli greu de suportat. Ceea ce face ca accesul la sănătate să nu fie nici universal, nici egal.
Dintre cei 17 milioane de asigurați, peste 10 milioane au asigurări de sănătate, dar nu plătesc, pentru că așa au decis guvernele de a lungul anilor, iar ceilalți sunt angajații care plătesc. Asta înseamnă că fiecare om care muncește în România plătește, în medie, asigurări de sănătate atât pentru el, cât și pentru alte două persoane care nu plătesc nimic. Care sunt soluțiile de redresare? Nu este în căderea mea să le caut, pentru asta plătim armate de specialiști și politicieni. Dar, după cum constat, singura lor grijă este să-și perpetueze funcțiile și să-și crească veniturile proprii, nicidecum să caute, să elaboreze și să aplice măsuri în favoarea asiguraților.
Românii cheltuie peste 94% din venituri pe consum și servicii. Defalcate, cheltuielile de consum arată că marea majoritate dau cei mai mulţi bani lunar pe hrană (peste 33%), pentru cheltuieli cu locuinţa (peste 19%), apoi pe băuturi alcoolice şi tutun (7,5%), urmate de cele cu transporturile (7%), îmbrăcămintea şi încălţămintea şi, la urmă de tot, pe sănătate, mai puțin de 2%. Și ne mai mirăm că după prima consultație, cea informală, care trece de 150 lei, urmată de o casacadă de investigații și rechemări la cabinet, pacienții renunță și trec pe leacuri băbești sau autotratament, cu complicitatea farmaciștilor?
Medicii nu poartă nicio vină în tot acest carusel, veniturile lor sunt legale și binemeritate. Uscăturile din pădurea lor, cei care profită de sistem pentru a face avere și nu apostolat profesional, nu pot arunca anatema asupra întregului corp medical. Ceea ce trebuie regândit este întregul sistem, care profită doar unora și, așa cum funcționează acum, este îndreptat împotriva pacienților. La fel cum se întâmplă și în justiție și învățământ, adică atribuțiile pe care noi, cei care plătim, le-am încredințat statului. Cum și le îndeplinește? Suntem ca proprietarii unei moșii splendide pe care vechilul, administratorul pus de noi, o fură de o rupe livrându-ne în locul beneficiilor doar scuze și minciuni.
