Dați un leu pentru muzeu! – Dumitru MONACU, scriitor

Chiar dacă nu mă prea pricep la construcții, o să îmi dau cu părerea, așa, imparțial ca tot românul, în legătură cu catastrofa de sorginte politică, căreia i-a căzut victimă Teatrul „Mihai Eminescu”. De mai bine de 10 ani, o sumedenie de politruci și constructori de mucava țin pe masă în casa mare (adică în buricul târgului!) ca pe un cadavru, un edificiu adus tocmai de ei în moarte clinică. Faptul că de ceva timp au început tratamentele care să-l readucă la viață este un aspect îmbucurător, dar nu despre asta e vorba în rândurile de față. După umila mea părere, construcția teatrului ar mai fi stat în picioare cel puțin o viață de om, fără a fi nevoie de scobirile interioare și de pretinsa consolidare descoperită, pasămite, imediat după intrarea în reabilitare. De altfel, cam la orice lucrare la care se impun reparații apar dom’le, precum ciupercile după ploaie, tot felul de cusururi și de vicii ascunse de care poate nu am fi aflat niciodată dacă nu interveneau „specialiștii” firmei implicate în tranzacție. Am pus în ghilimele cuvântul întrucât această categorie de specialiști intervin de regulă atunci când prețul de adjudecare al licitației este sub cota normalului, fiind nevoie de suplimentări care să acopere cheltuielile firești. Astfel, suma necesară reabilitării sare de regulă cu câteva zeci de procente față de cea inițială. Repet, după umila mea părere, teatrul botoșănean ar fi avut nevoie de o renovare interioară și exterioară, de schimbarea scaunelor, zugrăveli, finisări și alte asemenea lucrări cu tentă îndreptată mai mult înspre estetic și util. Și chiar dacă într-adevăr structura de rezistență ar fi fost afectată de trecerea vremii (sau a nevăzutului și neștiutului pârâu subteran!) lucrările de restaurare nu ar fi trebuit să depășească 10 ani. Când afirm aceasta, gândul mă duce în 1886, în București, anul începerii lucrărilor la unul dintre simbolurile naționale: Ateneul Român! Știți în cât timp a fost finalizată lucrarea? În doar doi ani, adică în 1888. Bine, că au mai fost și ulterior efectuate niște îmbunătățiri, este o cu totul altă poveste. Am amintit de acest edificiu întrucât atunci, în urmă cu mai bine de 140 de ani, comunitatea a pus umărul la strângerea sumei de bani necesară, sloganul „Dați un leu pentru Ateneu!” fiind celebru și în epocă, dar și ulterior. Și dacă atunci s-a putut organiza o loterie națională în cadrul căreia s-au pus în vânzare 500 de mii de bilete la prețul de un leu, ce ar fi putut împiedica diriguitorii noștri să organizeze o loterie județeană pe aceleași principii? Să nu credeți cumva că Bucureștiul avea milioane de locuitori atunci! Doar 200 de mii de locuitori viețuiau pe Dâmbovița, adică aproape dublu față de Botoșaniul nostru, azi. Sunt convins că organizată transparent și cu simț de răspundere, o asemenea acțiune ar fi fost un real succes, mulți oameni cu bani suplimentând consistent prețul unui bilet. Să știți că nu întâmplător am adus în discuție inițiativa unor oameni deștepți, care au fost cumva nașii Ateneului prin organizarea ineditei campanii de strângere de fonduri. De ceva timp, tot în buricul târgului, un alt edificiu a intrat în renovare. Este vorba de clădirea Muzeului Județean, fostă Prefectură a Botoșaniului. Ne poate garanta cineva din actualii diriguitori că nu se va depista vreo mlaștină, vreo peșteră ancestrală sau vreun afluent … influent al Cacainei care să treacă taman pe sub clădire? Că dacă așa or să susțină „specialiștii” firmei implicate, asta e! Trecem la nivelul următor! De bani, evident. Și iarăși, ani și ani, orașul în inima lui va prezenta trecătorilor o rană care nu e de cuțit, ci de … cârpăcit! Din aceste motive, lucrările acestea de reabilitare, restaurare sau cum s-or mai numi ele, ar trebui să se încadreze în niște costuri rezonabile, în caz contrar mai economice fiind dărâmarea edificiului și construirea lui după planurile inițiale. Pe lângă sumele uriașe de bani înghițite de către firmele de construcții (cu legături în mediul politic de cele mai multe ori!) în cazul reabilitărilor și reparațiilor, un alt parametru care ar trebui să ne dea de gândit ar fi timpul, adică termenul de finalizare a lucrării. Dacă ție, constructor, îți trebuie trei-patru sau chiar 5 ani să repari o clădire gen muzeul nostru, de exemplu, atunci vin cu o întrebare simplă și de bun simț: cât ți-ar fi trebuit să o ridici de la zero? Pun această întrebare întrucât mi-e tare greu să cred că lucrările se vor finaliza la sfârșitul anului 2025, așa cum s-a anunțat. Și chiar dacă ar fi așa, este o mare diferență între timpul necesar reabilitării demarate în 2021 (anul în care edificiul a fost predat către CNI) și cel al construcției lui, care a început în 1904 și s-a finalizat în 1906! Pe lângă acestea mai puneți la socoteală ce tehnologii se foloseau acum peste o sută de ani și ce se folosește azi. Așa stând lucrurile, pentru scăpa de un alt posibil cadavru imobiliar din centrul municipiului, nu este exclusă adaptarea sloganului de care aminteam mai sus în „Dați un leu pentru muzeu!” De altfel, și clădirea teatrului nostru care astăzi a devenit bătaia de joc a unora, a fost realizată prin subscripție publică, în doar șase luni! Din păcate, vechea lozincă nu prea mai are cum să fie pusă în practică la momentul actual. Și asta nu din cauză că botoșănenii nu ar fi darnici, inimoși și săritori, ci pur și simplu din temerea că (și) acești bani ar ajunge la politrucii constructori. Sau constructorii politruci!