Gunoaiele gunoaielor – Dumitru MONACU, scriitor

Una din marile probleme ale omenirii este, fără îndoială, cea legată de gestionarea deșeurilor. Suntem pur și simplu asfixiați și împresurați din toate părțile de cantitățile uriașe de deșeuri pe care semenii noștri le aruncă fiecare pe unde apucă. În zadar sunt organizate campanii de strângere a deșeurilor de către factori guvernamentali și nonguvernamentali, văile râurilor, spațiile verzi, păduricile folosite pentru organizarea ieșirilor la iarbă verde sau pur și simplu străzile, parcurile, sunt inundate de pet-uri, deșeuri textile, elemente de zidărie, pungi de plastic, chiștoace și câte și mai câte. Azi se strâng, mâine se adună la loc mormanele de gunoi, adică acțiunile voluntarilor sau ale celor plătiți pentru salubritatea localităților sunt parcă desprinse din filmele cu Stan și Bran, în care doi încarcă și trei descarcă! De zeci de ani se caută soluții pentru acest flagel și culmea, nicio minte creață de politician sau profesionist în domeniu nu a reușit să dezlege nodul gordian al gestionării deșeurilor. După umila mea părere, această batere a apei în piuă în ceea ce privește pericolul de sufocare cu deșeuri ar fi putut fi evitată dacă nu se punea căruța înaintea cailor sau, spus pe înțelesul omului modern, dacă se umbla la cauze și nu la efecte. Pentru că operațiunile de strângere a deșeurilor nu sunt altceva decât intervenția la efect și nu la cauză. Oare nu ar fi fost mult mai eficiente niște reglementări, măsuri care să diminueze uriașa producție a materialelor care după utilizare se transformă în deșeuri? Haideți să dăm puțin timpul înapoi și să ne amintim cam cât gunoi ieșea dintr-o casă în urmă cu 50 de ani și cât iese acum. Câte pungi, sticle, doze, cutii și alte asemenea ambalaje aruncam atunci și câte aruncăm astăzi? Știu, o să îmi răspundeți chiar în secunda doi că atunci eram înapoiați, că duceam de exemplu sticlele (spălate, firește, că nu ne cădeau mâinile!) la centre special amenajate în acest scop de unde încasam doi lei pe bucată. Cu două sticle duse, se putea cumpăra o pâine albă mare și mai rămâneau și câțiva bănuți. Apoi, pungile de plastic de un leu erau adevărate produse de folosință îndelungată. Un asemenea obiect având imprimat pe el Palatul Culturii din Iași era nelipsit din dotarea celui care mergea la cumpărături, după golire fiind împăturit frumos și pus la loc de cinste în sertar. Cât despre pet-uri, acestea nu existau în societatea socialistă multilateral dezvoltată de tristă amintire și drept urmare nu te împiedicai de ele la orice pas ca astăzi. Am dat câteva exemple oarecum puerile, dar pline de tâlc zic eu, întrucât aici e cheia problemei: lipsa politicilor de stopare sau diminuare a ambalajelor, de încurajare a reciclării sau repunerii lor în circuitul comercial în așa mod încât să descurajeze apucăturile unora de a le arunca pe oriunde. Dacă nu se vor lua măsuri de descurajare a producției de ambalaje așa cum funcționează ea astăzi, gunoaiele vor înlocui cu siguranță codrul, devenind ele frate cu … românul. Și nu numai cu el, pentru că problema deșeurilor nu este doar una specifică spațiului carpato-dunăreano-pontic! În toate țările în care politicienii nu au făcut legi aspre îndreptate împotriva celor care își bat joc de mediul ambiant se întâmplă același fenomen regretabil de asfixiere a populației cu deșeuri. Descurajarea producției de ambalaje care vor deveni deșeuri imediat ce au părăsit rafturile hipermarket-urilor se impune astăzi mai mult ca niciodată. Asta ar trebui să fie principala direcție de lucru a celor implicați în această activitate și nu ineficientele acțiuni de strângere a deșeurilor de către voluntari sau salariați. În cazul materialelor rezultate în urma demolărilor, a reparațiilor sau a recondiționărilor unor clădiri n-ar trebui să fie aruncate de-a valma în văgăuni sau pe văile unor cursuri de apă, ci reintroduse în fundații, temelii sau alte asemenea trebuințe. Deși în cazul acestui tip de deșeu nu pot fi luate măsuri ca la ambalaje, gestionarea în acest caz ar trebui să fie floare la ureche dacă primarii, cei plătiți pentru protejarea mediului, s-ar implica cu răspundere în depistarea celor care aruncă resturi de zidărie, de construcții pe malurile apelor, la marginea pădurilor sau în văgăuni retrase. Pentru că acestea, deșeurile, nu se transportă cu plasa sau cu roaba, ci cu autoutilitare, autoturisme sau căruțe ale căror proprietari pot fi lesne depistați inclusiv prin banala metodă de scormonire a deșeurilor. Din păcate, factorii care ar trebui să se implice în această problemă se transformă de multe ori în paravane pentru niște nesimțiți, așa cum s-a întâmplat și la noi la Botoșani cu angajații unei instituții plătiți tocmai să nu ascundă gunoiul sub preș. Una peste alta, fără legi care să descurajeze producția de ambalaje și fără măsuri coercitive aplicate cu duritate celor care nu respectă mediul, degeaba participă copii, tineri, oameni de bine la acțiuni de strângere a gunoaielor. Parafrazând un om politic de tristă amintire, se poate spune fără riscul de a greși, nu putem noi strânge cât aruncă ei!