Instinct primar și tăcerea mieilor… – Dumitru MONACU, scriitor

Instinctele primare ale omului nu sunt altceva decât instrucțiunile de utilizare a vieții cu care ne înzestrează Dumnezeu atunci când ne facem apariția pe Pământ. Ele, aceste instincte, se regăsesc în ADN-ul oricărui om și, funcție de familie, școală sau societate, suportă anumite modificări, unele caracteristici amplificându-se, altele aproape atrofiindu-se. Modelarea spre o direcție sau alta a instinctelor se realizează în urma interacțiunii directe cu cele trei segmente ale liniei vieții, amintite mai sus, respectiv familia, școala, societatea. Din start, vreau să precizez faptul că pledoaria mea de azi nu se bazează pe înalte studii și specializări în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei sau alte asemenea discipline care îți formează anvergura de guru al vieții. Tot ce afirm și susțin sunt concluzii și păreri căpătate și verificate de-a lungul unei vieți în care am cunoscut aproape de toate. Probabil dacă nu ar fi apărut evenimentele tragice petrecute în urmă cu puțin timp în Serbia vecină, aceste rânduri ar mai fi stat la clocit de teama de a nu greși cumva în aprecierea situației actuale din lumea în care trăim. Din păcate, sângele nevinovat care a curs la sârbi m-a determinat să îmi exprim niște păreri radicale și poate (de fapt, sigur!) în contradicție cu tendințele actuale. E limpede că după anul 2000 lumea a apucat pe niște drumuri noi, nebătătorite și nemarcate, niște drumuri care, după unii, duc spre o Arcadie mult visată. Din păcate, constatăm doar după două decenii și ceva că drumul dorit duce, deocamdată, numai prin bălării. Niște bălării după care nu se întrevede nimic bun, degradarea vieții morale și materiale a oamenilor atingând limite de neimaginat în urmă cu jumătate de secol. Astfel, individul posesor al instrucțiunilor de utilizare a vieții intră azi, din prima zi, într-o familie unde valorile sunt de-a dreptul cu fundul în sus, permisivitatea e la cote maxime iar părinții, dacă nou venitul are noroc să fie doi, îi jalonează micuțului un drum în viață bazat nu pe experiențe care nu au dat greș decât sporadic ci pe înalte studii și tratate luate în cel mai bun caz, de pe Internet. Tinerii părinți, sub această acoperire a aplicării metodelor moderne de creștere și educare a copilului lor nu fac altceva decât să se amăgească în continuu că a lor odraslă beneficiază de tot ce trebuie. Cu o singură dar extrem de importanță excepție: timpul petrecut cu el! Sunt adeptul ideii că nici zece bone, nici școlile particulare sofisticate, nici orele de pian, echitație sau alte asemenea îndeletniciri nu vor putea înlocui prezența fizică a mamei sau a tatălui în preajma copilului. Mulți părinți consideră că se achită de îndatoririle părintești cheltuind bugete uriașe pentru educația copilului. Orice își dorește pruncul, obține în secunda doi pentru că așa se procedează în mai toate casele unde părinții sunt prinși cel puțin zece ore de jobul lor. Această eroare de educație coroborată cu atitudinea ostilă a unor părinți vizavi de învățătoare sau profa de mate, atitudine exprimată explicit în fața copilului, duc permisivitatea la cote nemaiîntâlnite. Copilul crește cu ideea că poate obține și poate face ce „vrea” mușchii lui. Următorul segment în modelarea instinctelor primare este școala. Și aici avem de-a face cu anomalii începând de la politicile educaționale guvernamentale și terminând cu prezența în spațiul didactic al unor persoane care numai dascăli nu pot fi. Lipsa de interes, lipsa de pregătire, goana după căpătuială sau atitudini primitive sunt caracteristici întâlnite la multe cadre didactice care ne șlefuiesc odraslele. Revenind la politicile guvernamentale, eliminarea totală a elementelor punitive din arsenalul dascălilor contribuie la atitudini ale elevilor greu de gestionat. Iar dacă se întâmplă cumva o zgâlțâire sau o urecheală a elevului problemă, zbârnâie toată presa și se îngălbenesc televizoarele! Se ofuschează toată lumea de parcă în viața obișnuită, violența n-ar fi la cotele pe care le știm. De altfel, mica urecheală, din punctul meu de vedere nici nu se numește violență! Modalitatea actuală de pregătire pentru viață (în familie și școală) împing copilul inocent în ringul sălbatic al vieții unde va încasa upercut după upercut fără să aibă habar cum să se protejeze, el fiind învățat că lumea e la picioarele lui și nu invers, cum se întâmplă de fapt în realitate. Ringul sălbatic este de fapt al treilea segment din dreapta vieții adică societatea. Și în acest caz sunt o puzderie de remarci de făcut dar o să mă rezum la una care cuprinde cam tot: între familie, școală și societate există o relație de corespondență clară în sensul că se determină unele pe altele. Ai familii sănătoase și școală cum trebuie, ai societate sănătoasă. Ai societate bolnavă, ai familie bolnavă, ai școală bolnavă. Adică există un cerc vicios din care aparent nu se poate ieși. Și totuși, se poate dacă oamenii ar renunța la o mare parte din „binefacerile” lumii de azi care dărâmă vise, idealuri, care schimbă valori, care pun banul pe primul loc, care, în concluzie, duce corabia omenirii spre adâncuri și nu spre porturi primitoare. În acest context trebui privite deraierile unor tineri care lasă lacrimi și cicatrici pe chipurile și în inimile oamenilor. Restul sunt vorbe fără sens sau tăcere. O tăcere dureroasă, de miel sacrificat de Paște…