Județul își trage denumirea din latinescul „judicium” și a apărut în secolul XIV în Țara Românească. În Moldova, unitățile teritorial-administrative erau „ținuturile”, iar în Ardeal – „megieșiile”. După Marea Unire, această formă de organizare a fost extinsă în toată țara și am avut 71 de județe. Comuniștii le-au desființat în 1950, dar tot ei au revenit la împărțirea tradițională în 1968 și au ajuns, prin modificări succesive, la formatul de astăzi, cu 41 județe plus capitala.
După Revoluția din 1989, a apărut o emulație populară în care milioane de cetățeni au cerut revenirea la organizarea din timpul Regatului și la reînființarea județelor desființate de comuniști. A luat ființă o Ligă Națională a Județelor Abuziv Desființate (LNJAD), ba chiar și un partid cu aceeași denumire. Confruntate cu urmașii comuniștilor, care au preluat puterea în acea perioadă, LNJAD și partidul nu au avut sorți de izbândă și au eșuat în derizoriu.
În ultimii ani, mai ales după cooptarea țării noastre în Uniunea Europeană (UE), a apărut – la presiunea organismelor europene – mișcarea inversă, de comasare a actualelor județe și a comunelor și orașelor care nu pot susține administrația locală din veniturile proprii. Motivațiile sunt clare: posibilitatea de a crea și realiza proiecte mari, care se adresează unor comunități mult lărgite, diminuarea cheltuielilor de administrare și, nu în ultimul rând, o autonomie reală, mergând până la auto-administrare, așa cum sunt landurile în Germania sau regiunile, în Franța, Italia sau Spania.
Ei bine, tocmai aceste trei motivații europene de mai sus sunt complet împotriva cutumelor după care funcționăm noi, indiferent ce legislație guvernează țara, din feudalism până în zilele noastre: micul satrap local, în mâinile căruia stau contractele și veniturile dintr-un teritoriu care nu poate fi mare, teritorii cât mai multe, care înseamnă posturi cât mai multe în care acești mici satrapi locali să se poată desfășura în voie și un centralism feroce, prin care capitala controlează resursele naționale, le redistribuie discreționar și, în acest fel, își subordonează satrapii locali.
Presat de UE, tocmai pentru a facilita aderarea României, legislativul a înființat în 1998 opt Regiuni de Dezvoltare, prin asocierea unor consilii județene învecinate. În stilul „zicem ca ei și facem ca noi”, a fost o mișcare pur formală, întrucât nu au personalitate juridică și nici conduceri alese, ci tot numite de la centru. Nu au nici bugete de dezvoltare și nici putere de decizie. Practic, sunt niște sinecuri guvernamentale. Eficiența acestei jalnice imitații a modului de organizare din țările mai dezvoltate a fost pe măsura conceperii lor: spre zero.
Toate cele de mai sus sunt îndeobște cunoscute. De ce revin asupra lor? Fiindcă în Parlament a apărut de nicăieri o nouă propunere legislativă de regionalizare. Nu o detaliez fiindcă este o aiureală, care nu ține cont de parametrii esențiali, respectiv tendințe demografice, dezvoltare economică, perspective și nici măcar de identitatea, de traseele și tradițiile locale. Un proiect făcut pe genunchi, fiindcă „așa ne cere Europa”, un fel de măzgăleală concepută anume încât să nu poată fi agreată nici de către cei mai entuziaști adepți ai regionalizării.
Este evident că această regionalizare este foarte importantă, tocmai din motivele subliniate la Bruxelles, dar este la fel de evident că ne aflăm într-un context în care ea nu poate fi decât un deziderat pentru un viitor nici măcar apropiat. Cheltuielile de înfăptuire sunt atât de mari – reorganizarea tuturor instituțiilor, schimbarea tuturor actelor, siglelor, indicatoarelor etc. – încât nici mama tuturor guvernelor de coaliție nu ar avea cum să o finanțeze.
Desigur că există și posibilitatea regionalizării cu includerea județelor fără a le desființa, adică puterea centrală să fie parțial transferată Regiunilor de Dezvoltare, deja existente. Un fel de lărgire a birocrației și înființarea a încă vreo câteva mii de posturi cu salarii enorme de la buget. Am așa o presimțire neagră că acolo se va ajunge.
