Problema nu este de a fi alături sau împotriva profesorilor care intră de astăzi în grevă, până la urmă sunt niște angajați care solicită o mărire a salariului pe fondul unei inflații care a dublat costurile vieții în mai puțin de doi ani. Adevărata problemă este cadrul legal și organizatoric în care își fac datoria. Nu ei decid programa școlară, nu ei au inventat sutele de fișe, rapoarte, acte și dosare pe care trebuie să le întocmească, nu ei decid în privința sistemului de recompense și sancțiuni în ceea ce îi privește. Nu este numai vina lor că învățământul românesc de astăzi este ineficient și rupt de necesitățile societății.
Reacția sindicală este greoaie și oarecum tardivă. Profesorii și liderii lor sunt oameni cu carte, ar fi trebuit să înțeleagă ce este aceea inflație și care este necesarul sistemului din chiar momentul în care învățământului i-au fost alocate doar două procente din PIB – 2,1%, cel mai scăzut procent din 1990 încoace – și că banii nu vor fi suficienți. Atunci ar fi trebuit să iasă în stradă sau să intre în grevă. Ar fi fost susținuți de întreaga societate și efectele le-ar fi fost, cu siguranță, favorabile.
Acum însă riscă exact contrariul. Pe fondul sărăciei care se întinde ca o pecingine în toate domeniile de activitate, nu vor găsi prea multă lume care să-i aplaude. Mai ales că viitoarea mărire de salariu, fiindcă ceva-ceva tot vor obține, le va profita tuturor, și celor merituoși și celor care trag chiulul. Iar diferențierea salarizării nu se poate realiza decât prin schimbarea cadrului legislativ. O schimbare radicală, nu măzgăleala asta penibilă, ba pe alocuri chiar ridicolă, pe care – chipurile – o negociază acum politicienii.
Ar fi normal ca, asemeni domeniului privat, salarizarea să fie făcută diferențiat, în funcție de calitatea prestației didactice. Cine și cum să stabilească această calitate, astfel încât salariile de merit, primele și alte beneficii să nu mai fie acordate preferențial sau în ordine alfabetică (să ajungă la toată lumea)? Sunt sigur că poate fi stabilit un set de criterii care să ierarhizeze instituțiile școlare și să măsoare în mod obiectiv rezultatele activității didactice.
Cea mai apropiată modalitate de a fi atins acest obiectiv este eliberarea școlilor de sub tutela inspectoratelor. Acestea din urmă au devenit curele de transmisie și adăpost pentru sinecurile regimului politic, indiferent care este acela. Profesorii ar trebui să devină angajații școlii, care să aibă posibilitatea de a-i angaja, de a negocia salarii și de a acorda premii, dar și de a-i concedia, în funcție de activitatea fiecăruia în parte.
Astăzi, școala este prezentă în fiecare sat, în fiecare cartier de oraș, cu câte o universitate în fiecare reședință de județ, cu inspectorate și case ale corpului didactic, cu metodiști și teoreticieni, cu finanțări mixte, cu tot felul de activități auxiliare, dar – în ansamblul ei – cu rezultate foarte slabe: copii care nu știu să citească, adolescenți care nu au idee de nimic, absolvenți de liceu complet dezorientați și nepregătiți, studenți incapabili să scrie o jumătate de pagină de text, cu licențe, dizertații și doctorate copiate de-a valma. Este un proces generalizat de mimare a activității de bază, care ar trebui să fie transmiterea de cunoștințe utile vieții viitorilor adulți. Cu excepția celor onești și a celor care fac performanță, profesorii, inspectoratele și ministerul nu au ca principal obiectiv misiunea școlii și nici reformarea sistemului.
Aceasta nu poate veni decât din afară, prin voință politică. Dar nu va veni. Dăscălilor li se vor mai da 100 lei la salariu, notele și examenele finale vor fi completate pe repede înainte, cum s-a mai întâmplat și în situații similare precedente, nimeni nu va fi mulțumit, dar totul va mai merge înainte, în aceleași forme, în detrimentul unei națiuni care rămâne în urmă cu fiecare secundă de inadecvare la realitățile vremii.
