Nu doar aparent, suntem un popor paradoxal. Un popor pentru care dubla măsură e ceva atât de obișnuit, încât nu doar că nu mai miră pe nimeni, dar dreptatea morală și legală ajunge să revolte. Manipulați mai ceva ca pe timpul lui Ceaușescu, românii regretă vremurile când Geniul Carpaților dădea din mână câte două ore pe zi la televizor pentru binele poporului. Regretă de dimineața până seara, dar nu fac un efort să îndrepte lucrurile. Până la urmă, stă în puterea noastră să facem ceva pentru noi și pentru țara asta, că de la guvernanți nicio nădejde. Dar cât timp ne ancorăm de trecut și ne comportăm ca atare, nu avem nicio șansă.
Unul dintre argumentele „beton” aflate la baza edificiului pe care a fost cocoțată minunea bâlbâită de la Scornicești e „pe timpul lui Ceaușescu toată lumea avea serviciu, nu umblau tinerii aiurea”. Clar, tinerii sunt de vină pentru că nostalgicilor le merge rău. Faptul că tot omul era angajat nu înseamnă că și muncea; foarte mulți trăgeau chiulul sau se ocupau de afaceri personale pe banii statului – încă un motiv de regret, că pe atunci furai și nu pățeai nimic -, dar erau tolerați pe motiv că era mai simplu să treci cu vederea decât să aduci astfel de elemente pe calea cea bună. Și mentalitatea a perpetuat, astfel că românii sunt cât se poate de îngăduitori cu fenomenul „trebuie și el să mănânce o bucată de pâine”. Adică să fie angajat undeva, să nu ajungă la mila serviciilor sociale. Iar în România lui Ceaușescu cel mai bine e să fii angajat la stat. Da, încă trăim în România lui Ceaușescu, când toți erau bugetari. Mediul privat nu are nevoie de leneși, inadaptați și incompetenți, astfel că singura opțiune pentru mâncat pâine fără competențe rămâne bugetul de stat, deci nu trebuie să ne mire că avem cel mai stufos aparat bugetar din Europa. Prea multe instituții inutile sau cu competențe similare, prea mulți angajați care nu fac nimic pentru că nu se pricep să facă ceva. Iar în cele mai multe dintre situații nici nu e recomandat să facă ceva, deoarece ajung să distrugă mai mult decât să construiască. Printre bugetarii care încă mai dețin competențe circulă niscaiva vorbe de duh „Mai bine îi fac eu treaba; ies mai ieftin decât să repar ceea ce poate ăsta să strice” și „Decât să-i dai ăstuia ceva de făcut, mai bine îl lași să doarmă”. Mda, din păcate cam prea mulți năimiți la stat corespund acestui portret robot și partea proastă e că sunt tolerați de toată lumea. Sunt tolerați de șefi pentru că aceștia își datorează fotoliul de șmecher politicului și adesea șefii sunt mai incompetenți decât respectivii subalterni, care și ei tot pe filieră politică ajung să doarmă pe banii statului. Sunt tolerați de colegii care le fac munca pentru că așa am fost obișnuiți noi, ca nație, să fim solidari și să înțelegem. Dacă nu înțelegem avem de suportat consecințe, așa că e mai comod să tăcem din gură și să mergem înainte. Și societatea e foarte îngăduitoare cu incapabilii de la buget, deoarece tot românul visează să li se alăture. Visul american e visul american… Visul românesc e să ajungi bugetar și să mănânci bucata de pâine pentru că – nu-i așa? – tot românul are dreptul ăsta.
Solidaritatea socială este necesară, dar nu la modul cum ne-o impun guvernanții, respectiv să ținem în spate o armată de bugetari incapabili. Și bugetarii sunt necesari, dar nu așa de mulți. Și – o altă culme a paradoxului românesc – deși avem prea mulți bugetari, aceștia lipsesc în domenii cheie. Nu avem suficienți angajați în sănătate, în justiție și poliție, în educație și multe altele. Nu avem pălmași, că de șefi nu ducem lipsă. Fiecare are dreptul la o pâine? Atunci să-și câștige pâinea pe care o merită, nu să fie plătiți de stat doar pentru că „așa e frumos” și „așa era pe timpul lui Ceaușescu”.
