În precedentul editorial am scris câte ceva despre dezastrul la testarea PISA. Câte ceva, deoarece subiectul e atât de sensibil și generos încât nu poate fi analizat într-o singură tabletă. De fapt, ar fi nevoie un raft de bibliotecă doar pentru a enumera problemele din sistemul de învățământ. Despre ce anume presupune vindecarea bolilor educației e nevoie de un spațiu cât toată biblioteca. O bibliotecă universitară.
Fără doar și poate, sistemul educațional din România e în grea suferință, iar asta se vede la tot pasul. Și nu e vorba doar despre absolvenți de facultate care de-abia știu să citească pe litere și de funcționari incapabili să-ți facă treaba pentru că nu sunt capabili să urmeze niște instrucțiuni clare. Bine, la noi instrucțiunile și legile numai clare nu sunt, dar aceasta este o altă discuție. Societatea suferă din cauza lipsei de educație și e loc și de mai rău, însă cei de care depinde însănătoșirea sistemului găsesc explicații, nu caută soluții adevărate. Raportul privitor la dezastrul PISA a fost cenzurat, astfel încât să „dea bine”. Astfel, din raport au fost eliminate niscaiva grafice cât se poate de grăitoare pentru ceea ce a ajuns învățământul românesc. Au fost publicate după ce s-a iscat ceva sămânță de scandal și cei de la USR și Forța Dreptei au vorbit de moțiune de cenzură. Între timp au trecut și la fapte. USR și Forța Dreptei, nu Ministerul Educației.
Cosmetizarea realității nu e o practică nouă, nici măcar nu e moștenită de la comuniști, deși ei au dus manipularea la rang de perfecțiune. Prăpastia dintre realitate și raportările oficiale a fost unul dintre motivele pentru care am scăpat de Ceaușescu (oficial vorbind, pentru că realitatea – exact! – a fost cu totul alta), dar cei care i-au urmat la butoane nu s-au învățat minte, ba din contra.
Primul pas spre vindecarea educației este să acceptăm că sistemul este bolnav și încă bolnav rău de tot. Reformele oneste și adaptate la realitățile lumii în care trăim ar fi pasul firesc, dar deocamdată să ne ocupăm de simptome și boală. Ne lăudăm cu olimpicii care se întorc încărcați de medalii de la concursuri internaționale, dar aceștia nu sunt reprezentativi pentru educația românească. Nici măcar nu sunt produsul sistemului, ci rezultatul pasiunii, al muncii individuale și al meditațiilor plătite de părinți. Sistemul ca atare nu are niciun merit și, ca și cum nu ar fi de ajuns, oficialii se laudă cu rezultatele copiilor, dar de cele mai multe ori uită să ofere și o răsplată pe măsură. Premiile sunt meschine sau lipsesc cu desăvârșire; de multe ori participarea la competițiile internaționale este pusă sub semnul întrebării pentru că nu sunt bani pentru deplasare. Austeritate, buget secătuit… Explicații se găsesc, mereu am fost buni la asta. Avem câțiva olimpici și sute de mii de elevi care nu știu să citească.
În repetate rânduri s-a anunțat primenirea programelor școlare, mult prea încărcate și lipsite de sens, dar noile programe s-au dovedit a fi și mai încărcate, și mai lipsite de logică, astfel încât cadrele didactice au ajuns să se teamă mai mult de reformă decât de lipsa ei. Nu e cazul să ne lăudăm că elevii din România învață în gimnaziu ce li se predă nemților la liceu; ăsta e motiv de îngrijorare și de pus întrebări. Care e avantajul, care e șpilul în toată treaba asta? Cu ce și pe cine ajută cu ceva faptul că programa școlară este foarte înaintată în condițiile în care mulți absolvenți de liceu până și „mă-ta” o scriu fără cratimă, deși e știu că „mă-ta are cratimă”? La matematică ce să mai vorbim? Absolvenții de liceu ar trebui să „zbârnâie” printre polinoame, integrale și funcții, dar neverosimil de mulți nu știu nici măcar tabla înmulțirii și ordinea operațiilor într-un exercițiu.
De aici trebuie pornit, de la alfabetizarea solidă, nu de la deziderate în care „mult” înseamnă și „valoros”. Conform programei, gramatica limbii române n-ar trebui să mai aibă taine pentru absolvenții de gimnaziu, dar câți dintre ei știu unde se folosesc virgulele? Să mai spun ceva și despre „România educată”? Cu altă ocazie…
