„Talmud”-ul lui Octav – Dumitru MONACU, scriitor

Faptul că timp de peste trei decenii partidul născut din spuma comuniștilor ocupanți ai rândurilor doi și trei domină autoritar competiția politică din România nu este deloc întâmplător. O bună bucată de vreme mulți adversari politici ai comunismului sperau ca, odată cu dispariția fizică a lui Iliescu, partidul de stânga să-și dea și el obștescul și multașteptatul sfârșit fără să ia în calcul două aspecte. Primul și cel mai neimportant se referă la longevitatea matusalemică a liderului comunist iar al doilea, la politica de cadre a partidului, o politică dusă pe culmile succesului de către cel căruia de fapt i se datorează supremația cvasitotală a curentului social democrat vizavi de liberalism, conservatorism sau alte asemenea doctrine. Este vorba de botoșăneanul Octav Cozmâncă, elefantul provenit din „iepoca de aur” a planificării, omul care, cu creionul chimic după ureche și cu ochelarii pe nas a pus în ecuația politică a nației actualul PSD care bate la fund toate partidele, indiferent ce doctrine și ce devize au. Ceea ce mă miră pe mine este faptul că deși au existat minți luminate și pe la liberali și pe la țărăniști, nu s-a găsit nimeni să se ocupe de organizarea de … șantier așa cum a făcut-o Cozmâncă atunci când a pus bazele social democrației în România. Ba din contră, cum apărea câte unul mai dezghețat, cum i se părea că lui trebuie să i se închine partidul și drept urmare, liberalii s-au spart de-a lungul anilor în „jdă” mii de țăndări dintre care amintesc aici PNL-AT (adică aripa tânără), NPL (Noul partid liberal), PNL Radu Câmpeanu, Uniunea liberală Brătianu, astea prin anii 90 apoi ALDE și, de ce nu, PDL, cel care avea o componentă liberală explicită Faptul că politica de cadre a celorlalte partide a avut la bază numai și numai fripturismul și arivismul a condus la crearea unor puternici poli de sorginte mafiotă în interiorul lor. Nu-i mai puțin adevărat că și la social democrați banul și înavuțirea au fost principalele direcții de acțiune, „cumetriile politice” fiind adeseori înfierate cu mânie proletară de către tătucul Iliescu. Din fericire pentru ei, au mai contat și alte aspecte și asta numai datorită liniilor directoare stabilite de omul cu creion chimic după ureche, adică Octav Cozmâncă. Probabil tot el a fost cel care a imprimat partidului traiectoria precisă pe orbita comunicării ținând cont de un criteriu elementar: votanții partidului. Sunt ei, doctori docenți, artiști, cercetători, academicieni? Categoric, nu, deci limbajul de lemn folosit pe vremea comunismului mai trebuia doar cioplit și șlefuit pe ici pe colo și gata, calea de comunicare cu masele de votanți era asigurată. Apoi, oricine a ocupat fotoliul de președinte al partidului, n-a fost lăsat s-o ia prin bălării. Nici de baza partidului și nici de elefanții politici în frunte cu Iliescu. Iar „Talmud”-ul scris cu creion chimic de către Cozmâncă a fost aproape literă de lege pentru orice lider vremelnic pe care l-a avut partidul. Astfel a existat întotdeauna o linie roșie pe care niciun oportunist, fripturist, impostor, bandit sau șmecher care s-a aflat la butoane, nu a încălcat-o. Aceste concepte ținând de o politică de cadre extrem de pragmatică s-au perpetuat și la noi la Botoșani, dovada vie a eficienței lor fiind scorurile mari obținute de pesedeul local la orice tip de alegeri. Transmise din tată-n … fiică, învățăturile lui Octav către fiii săi neocomuniști au avut în Viorica Afrăsinei un receptor perfect. Apropiată lui Ion Iliescu, ea a învățat temeinic lecția de cadre predată de Cozmâncă și a insuflat și organizației locale de partid un avânt revoluționar demn de toată invidia celorlalte mișcări politice. Nu scandaluri, nu ieșiri veninoase în presă, nu pantaloni dați jos sau fuste ridicate în piața centrală! Orice conflict (și au fost destule, unele cu păruieli și luări de gât!) s-a tranșat acolo la ei, în spatele ușilor închise, țambalul fiind efectiv acoperit de zecile sau sutele de batiste aruncate peste el. Revenind la liniile directoare în comunicare, se impune de precizat faptul că PSD și-a confecționat sloganurile funcție numai și numai de ceea ce a dorit și dorește electoratul, tema măririi salariilor și pensiilor fiind omniprezentă oricând oriunde și oricum. Concomitent, liberalii încercau să contreze acest asalt populist prin explicații și justificări care nu interesau pe nimeni. De altfel, ce-i pasă lui badea Ion că bugetul nu suportă creșterile de poveste ale veniturilor anunțate de PSD? „Dă-l dreacu de buget, poa’ să crape, noi să avem pensii și salarii mai mari, asta contează!”. În concluzie, discursul și mesajul politic al celorlalte partidele se lipește ca nuca de perete de un electorat pentru care verbul „a avea” este cu mult în fața lui „a fi”. Revenind la organizația PSD Botoșani, să nu uităm că actualul președinte, Doina Federovici a avut-o ca mentor și model pe Viorica Afrăsinei. Așadar, nimic nu e întâmplător în politichia românească, doar faptul că, pentru subiectul dezbătut astăzi, cu siguranță se vor găsi unii care să mă catalogheze „pesedist” ceea ce este total eronat ținând cont de postura mea de independent și de profilul viitoarelor materiale având ca subiect politica și politicienii locali. Azi doar am încercat să găsesc o explicație a dominației foștilor comuniști pe piața politică autohtonă.