Despre monumente și mastodonți – Dumitru MONACU, scriitor

Cu surle și trâmbițe suntem anunțați de către comenduirea garnizoanei civile cu sediul în palatul administrativ că în curând va mai prinde contur o inițiativă zglobie. Este vorba de un mastodont din oțel și beton, înalt de peste 15 metri, care se va amplasa pe locul unde în urmă cu 44 de ani, un nefericit accident de circulație s-a soldat cu pierderea a 48 de vieți. Am folosit cuvântul „mastodont” nu întâmplător, ci pentru că termenul uzitat de către autorități nu mi se pare la locul lui. Adică monument! Conform DEX-ului, un monument nu este altceva decât o „operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile”. Or în cazul de față, ar trebui să punem egal între eveniment și tragedie, că partea a doua a definiției, e clar, iese din discuție. Că asta a fost atunci, în iunie 1980: o tragedie și nicidecum un eveniment! Este într-adevăr o obișnuință la noi la români, marcarea locului prin amplasarea unei cruci, acolo unde s-a stins o viață. Dar de aici și până la a ridica un mastodont, e cale lungă și nepotrivită. Cu toată pioșenia, regretul și respectul pentru cei decedați atunci, consider că o cruce pe care să fie inscripționate numele celor 48 de persoane ar fi fost din toate punctele de vedere mai potrivită decât un așa zis monument. Așa ar fi fost și creștinește, și normal, și justificat. Numai că dezmățul pe bani publici și erorile catastrofale în aprecierea priorităților conduc la apariția prin localitățile patriei a fel de fel de edificii care nu au vreo legătură cu năzuințele, necesitățile și dorințele oamenilor. Astfel, s-au construit săli de sport în localități unde tinerii sunt păsări rare, parcuri prin sate prăfuite, terenuri de fotbal în pantă, aducțiuni de apă racordate la magistrale total subdimensionate și lista ar putea continua mult și bine. Stabilirea priorităților în cheltuirea banului public nu ar trebui să fie apanajul vreunui primar sau președinte de CJ, ci al locuitorilor. Așa cum se întâmplă de exemplu în Elveția, unde orice problemă legată de interesele obștii se rezolvă numai după consultarea oamenilor, de obicei prin referendumuri. Înțeleg, cazul acestei construcții ce va străjui drumul Botoșani – Suceava nu are decât o importanță emoțională pentru cetățenii din zonă, mai ales că printre cele 48 de victime nu se regăseau consăteni de-ai lor. Și atunci, îmi pun fireasca întrebare: cine se va opri să se reculeagă în câmp, în afara satului, într-o zonă în care nu există niciun refugiu sau o parcare? Cât privește similitudinea de termeni făcută de către autorități (eveniment cu tragedie, adică!) este într-adevăr mișcătoare ținând cont că atât de mulți oameni și-au pierdut viața acolo. Dar nimeni nu s-a gândit vreodată că există un loc pe pământul acesta unde au pierit și mai mulți români, cam dublul locuitorilor din municipiul Botoșani și nu există acolo nici măcar o cruce de mormânt! Asta ca să vedeți cât de mult contează pentru autorități viețile oamenilor. Unde mai pui că acei în jur de 200 de mii de compatrioți morți la Stalingrad (Cotul Donului) în anul de grație 1943 au murit pentru că țara i-a trimis acolo! Oricât de multă ciudă ar fi avut rușii atunci pe români, nu cred că dacă li s-ar fi solicitat un metru pătrat de pământ de pe colinele Donului pentru o cruce, ar fi refuzat. Mai ales că acolo, la Stalingrad, au pierit nu politicieni, nu reprezentanți ai protipendadei românești din acea perioadă, nu exponenți ai justiției sau serviciilor, ci plugari și meseriași de la talpa țării. Adică cei care sunt trimiși carne de tun în prima linie pentru a pune în aplicare proiectele gulerelor albe. Știu, paralela pe care am făcut-o între Huțani și Stalingrad nu prea are noimă, dar de mult timp mă chinuie o întrebare: chiar nu meritau acei nefericiți o cruce, acolo, la ruși? Repet au fost cam 200 de mii de români care și-au dat duhul acolo, pe malul Donului care numai liniștit n-a fost atunci! Revenind la timpurile pe care le trăim și la megalomania asta cu așa-zisul monument, rămân la ideea că acolo la Huțani trebuia construită o troiță simplă, dar plină de semnificații și care nu ar fi costat mai mult de 2-3 mii de euro. Și atunci nu-i normal să ne întrebăm cui ajută oare o construcție megalomană care costă cu mult peste o sută de mii de euro? Eu cred că nici măcar celor care se vor opri pe acolo pentru selfie-uri…