Prieteniile politice și Codul Penal – Dumitru MONACU, scriitor

Spunea Aristotel în urmă cu aproape 2400 de ani că nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii. În același context, acum vreo 400 de ani, Francis Bacon afirma că prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile. Din păcate, ambii filozofi au pus prietenia într-o lumină focusată pe material întrucât, consider eu că această relație dintre oameni nu ar trebui să aibă ca bază decât latura spirituală dintre indivizi și nicidecum cea materială. Având însă în vedere volatilitatea spiritului în preajma materialului pentru marea majoritate a oamenilor, vorbele celor doi gânditori își au, fără nici un dubiu, locul și rolul lor în peisajul legăturilor interumane. Dar, gata cu filozofia, să intrăm în subiect. Despre prieteniile politice, că acesta este subiectul rândurilor de față, se poate spune că sunt destul de frecvente în mediile unde politicul performează adică plutește pe apele guvernării. Comparativ cu prieteniile obișnuite, cele politice sunt străpunse în miezul lor de o perfidie dusă la extrem. După ultimele studii ale cercetătorilor britanici (ha-ha!) prieteniile politice sunt de două tipuri. Primul tip se manifestă între membrii aceleiași grupări care, mânați doar de interesul derivat din privilegiile oferite de funcții se autodeclară cumva, frați întru nemernicie. Adică își întorc servicii și favoruri care, dacă subiecții nu gravitau în perimetrul politic, nu ar fi existat și nu s-ar fi adus în discuție, niciodată. Astfel, cei doi așa-ziși prieteni, își angajează reciproc apropiații sau își rezolvă unul altuia, problemele care, pentru cetățeanul de rând ar fi implicat hârtii, drumuri, așteptări și, de ce nu, bani, mai mulți sau mai puțini. Bazându-se doar pe interesul – hai să-i spun funcțional adică derivat din funcție!) – aceste prietenii se desfac în doi timpi și trei dacă cumva unul dintre cei doi indivizi nu poate, nu vrea sau nu știe să-i rezolve cazul prietenului politic. Cel mai recent exemplu grăitor despre șubreda durabilitate a prieteniilor politice îl consemnăm la noi la Botoșani, în cazul a două persoane, extrem de vizibile, unul primar, altul angajat consilier în cadrul primăriei care, înainte de alegeri aproape că erau corp comun în idei iar azi, unul o ține pe-a lui parte stângă în timp ce celălalt începe riguros și tenace să revină pe dreapta. Repet, prietenia lor politică părea să-i fi contopit până la omogenizare numai că, nefiind clădită decât pe interes, la prima rafală de pragmatism financiar, relația s-a prăvălit de-a berbeleacul în hăul dușmăniei. Exemplele botoșănene care să confirme această regulă a interesului meschin sunt cel puțin cu zecile în ultimii treizeci de ani. Din respect pentru părul lor alb, nu voi mai exemplifica aici indivizi care, la un moment dat chiar se autodeclarau cu mare mândrie „prieteni politici”, azi nefiind  decât niște dușmani înrăiți sau, în cel mai fericit caz, niște indiferenți desăvârșiți. Și tot aceiași cercetători britanici (sic!) au descoperit că durata prieteniilor politice nu poate depăși sub nicio formă mai mult de patru ani adică atât cât este un mandat. Excepțiile se constată doar dacă gruparea politică stă la guvernare mai mult de un mandat și în acest sens găsim niște exemple la pesediști și peneliști. Nume, am spus, nu voi da, rămâne să le apreciați dumneavoastră trăinicia și consistența relației. Al doilea tip de prietenie politică îl întâlnim în cazul în care cele două părți fac parte din grupări diferite. De fapt, cele două părți sunt arhicunoscute la noi la Botoșani, pesediștii cu peneliștii fiind de departe cei mai … devotați unii altora, USL-ul fiind terenul fertil pe care s-au dezvoltat aceste prietenii politice. Din păcate pentru mulți liberali (de fapt, pesediști vopsiți!) schimbarea conducerii locale a PNL-ului a dus la includerea relațiilor de prietenie dintre ei și pesediști în primul tip de categorie, vopsiții făcându-se colegi de partid cu prietenii lor … extrapartinici. Lista în acest caz ar fi extrem de lungă și include nume sonore care au dominat piața politică liberală locală. Bineînțeles că odată ce interesele lor nu vor fi satisfăcute sau luate în seamă, prieteniile se vor disipa precum fumul de țigară întrucât în afară de material nimic, absolut nimic nu le ține în viață. Constatăm așadar că prieteniile politice sunt de fapt niște legături de clan, de tip mafiot, care nu au la bază simțire, mărinimie, atașament, dragoste, altruism sau alte asemenea „bagatele” care țin de fapt pe spinările lor relația extraordinară dintre oameni care se numește prietenie. Drept urmare, persoanele aflate în relații de prietenie politică le-am putea încadra mult mai lesne în categoria aceea definită în Codul Penal drept GIO. Adică grup infracțional organizat!