Acest text a fost redactat înainte ca rezultatele primului tur de scrutin să fi fost cunoscute, astfel încât nu mă hazardez în a face pronosticuri. Marcată la începuturile ei de sloganul „turul doi, înapoi”, campania a avansat anost, cu sloganuri uzate din campaniile trecute, cu veșnicele anchete și suspiciuni pe tema finanțării candidaților și cu deja clasicele insulte la adresa „celorlalți”, care au inundat rețelele sociale și dezbaterile televizate. Nici măcar așteptatele dezvăluiri-bombă, păstrate pentru final, nu reușit nici să anime nici să miște un electorat gata convins, divizat și antagonizat încă din toamna trecută.
Deși funcția pusă în joc este esențială în reprezentarea pe plan extern a statului și pentru direcțiile pe care le poate induce în politica internă, mult mai important pentru noi este ce, cât, și cum va putea face viitorul președinte al țării, indiferent cum se va numi el. Greul va veni cu adevărat abia după ce își va depune jurământul, fiindcă va trebui să facă față unor provocări care le depășesc cu mult pe cele ale predecesorilor săi.
Pentru România urmează perioada cea mai complicată de la epoca interbelică încoace. Asemănări sunt destule, dar și deosebiri față de acei ani care au definit viitorul țării pentru o lungă perioadă de timp. Atunci, omenirea venea după o gravă criză economică și se pregătea de intrarea în război. Acum, pericolul unui nou război mondial cu bombe este exclus, dar este limpede că ne aflăm în toiul unui război mondial economic declarat, la fel de devastator.
Tocmai în această perioadă, ca o consecință a gestionării catastrofale din ultimii ani, de un amatorism alimentat de inconștiență și impostură, România se confruntă cu probleme macro și micro economice vecine cu falimentul și cu dezechilibre care ne pot prăbuși în rândul economiilor și democrațiilor nefuncționale. Mai avem și acest deficit pronunțat al mecanismelor democratice, iar viitorul președinte va trebui să facă eforturi supraomenești ca să-și legitimeze regimul pe plan extern, indiferent de câte voturi va avea în spate.
Din punct de vedere al relațiilor externe, viitorul președinte va trebui să redreseze o navă aflată în derivă. Va fi obligat să reinventeze relațiile privilegiate cu SUA, ca furnizor de securitate, și să mențină pe linia de plutire relațiile cu Uniunea Europeană, ca unic furnizor de fonduri de dezvoltare. Bine, dezvoltare este prea mult spus, vom vorbi mai degrabă despre supraviețuire.
În fine, din punct de vedere social, România va avea mari probleme, fiindcă urmează o reformă fiscală obligatorie și valuri de concedieri în sectorul bugetar. Ce vor face miile de funcționari disponibilizați, fiindcă altă meserie ei nu cunosc, cine și cum îi va absorbi în condițiile în care și sectorul privat va fi puternic strâns cu ușa poverilor fiscale crescute? Greu de răspuns și, chiar dacă nu intră în atribuțiile sale, tot președintele va fi arătat cu degetele nemulțumiților, fiindcă așa este tradiția la noi.
Partea cea mai rea este că niciunul dintre candidații de acum nu are calificarea necesară pentru a produce o politică externă consistentă și utilă țării. Despre Iliescu nu are rost să mai vorbim, ne-a nenorocit pentru 30 ani cu linia lui moscovită. Dar măcar Constantinescu și Băsescu, cu toate minusurile lor uriașe în privința afacerilor interne, au pus pe picioare o relație solidă cu Washington-ul. Iar Iohannis a strâns la maximum posibil relația cu Bruxelles-ul.
De aceea, cel mai grav pentru România ar fi ca viitorul președinte, în afară de a da cu oiștea prin gardurile capitalelor lumii, să provoace o nouă criză politică și instabilitate internă. Va putea să mențină actuala coaliție din Parlament sau va încerca să determine schimbarea ei? Cum, în ce componență și cu ce obiective? Și cu ce premier? Acestea sunt cele mai importante teme de actualitate.
