După cum vedeți, încep aceste rânduri cu un vers dintr-un cântec vechi dar de neuitat. Așa cum probabil va deveni peste ani, noțiunea de „tramvai” pentru botoșănenii care în veci nu vor mai putea ajunge acasă cu respectivul mijloc de transport în comun. După lupte seculare care au durat câțiva ani, iată că Primăria Botoșani s-a apucat să finalizeze ce a început cu ceva timp în urmă și anume eliminarea totală a semnelor că prin urbe au circulat odată tramvaiele. Se scot șinele, așadar și se toarnă asfalt. O cheltuială doi în unu cum s-ar spune, pe care, normal o suportăm din buzunar, noi, „beneficiarii”! Acum când respectivul mijloc de transport este deja istorie, o să reamintesc celor care au uitat, câteva aspecte din această decizie „monumentală” a administrației botoșănene. Așadar, după ce s-au amenajat curbele, scuarurile, rondurile și refugiile conform cererii unui proces fluent de circulație, după ce s-au accesat (și aprobat!) programe cu bani mulți pentru înlocuirea tramvaielor cu altele noi, iată că apare dilema autobuze sau tramvaie. O dilemă care, în viziunea concretului nici nu trebuia să fie dilemă întrucât totul era pregătit pentru tramvaie. Ar mai fi fost nevoie doar de restaurarea, repararea sau cum vreți s-o numiți, a căii de rulare care doar pe niște porțiuni neînsemnate ca distanță prezenta niște carențe. Cu toate acestea, se renunță cu o seninătate de-a dreptul curioasă la investițiile făcute în infrastructură, bani grei, ce s-o mai lungim, și se adoptă ideea de înlocuire a tramvaielor cu autobuze electrice. Singurul lucru corect și bun din această situație este că mijloacele de transport nou folosite sunt tot electrice deci nu mai trebuie o altă denumire pentru societatea subordonată consiliului local. „El” de la electric și „trans” de la transport. Cât despre personalul societății, fiecare angajat a fost pus prin câte un colțișor, cea mai interesantă situație fiind la parcarea subterană, gestionată de Eltrans unde veniturile încasate sunt găbjite de societatea mai sus menționată. Pentru ce? Pentru a se reîntregi fondul de salarii! Nu mi se pare deloc normal ca veniturile din parcări să se ducă pe lefuri ci pe modernizări, pe reparații acolo unde este cazul, într-un cuvânt pentru mentenanța optimă a spațiilor de parcare. Pe de altă parte, ținând cont de fluidizarea circulației, este lesne de înțeles că tramvaiul simplifica mult această ecuație. Avea traseul lui pe șine, nu schimba benzile, nu era nevoie de parcări laterale și în plus, în lipsa lor, pe șine puteau circula în condiții decente și autovehiculele. Pe de altă parte, tramvaiul, oriunde în lume, este asimilat unui transport ecologic, chiar silențios (asta probabil s-ar fi întâmplat după înlocuirea hârburilor vechi cu vagoane noi) și mult mai sigur comparativ cu autobuzul. În plus, aveam și noi un anume specific, patriarhal, poate, întrucât nu multe orașe din România au avut șansa să fie dotate cu tramvaie. Și uite așa, ceea ce putea deveni un atu și un brand al municipiului, s-a transformat într-o poveste pusă la index. Ne mândrim cu Eminescu, cu Iorga și Enescu, dar ne lepădăm fără mustrări de conștiință de singurul mijloc de transport urban care aducea Botoșanii în rând cu orașele civilizate. În loc să facem din tramvai un simbol local – cum au făcut alții cu troleibuzele sau cu vapoarele pe canale – noi am preferat soluția mai simplă: tăiem, aruncăm, astupăm, iar pe urmă mai luăm și niște fonduri pentru „modernizare”. Căci, nu-i așa, nimic nu merge mai bine în România decât să faci și să refaci același lucru de trei ori, pe banii altora. Partea nostimă, dacă se poate numi așa, e că în timp ce capitale europene investesc masiv în extinderea rețelelor de tramvai și înlocuirea garniturilor vechi cu unele moderne, silențioase și rapide, noi ne dăm rotunzi că am descoperit roata pătrată: autobuzul electric. Și nici măcar aici nu suntem originali, căci tot de pe la alții le cumpărăm, dar facem conferințe de presă de parcă am fi inventat teleportarea. Ce e trist însă e altceva: am pierdut o bucățică din identitatea orașului. Pentru unii, tramvaiul era doar un mijloc de transport obosit, pentru alții însă însemna amintirea drumului spre școală, spre serviciu sau spre casă. Și, în fond, era și o lecție de disciplină urbană: tramvaiul mergea pe linia lui, nu putea depăși, nu putea „tăia fața” nimănui. O lecție pe care, odată cu șinele scoase, au aruncat-o și botoșănenii în mormanul de fiare vechi. Dar să nu disperăm. Poate că, într-o bună zi, când se va face un nou masterplan și se va schimba primarul sau culoarea politică, ne vom trezi că iarăși „se va analiza oportunitatea” introducerii tramvaiului la Botoșani. Că așa-i la noi: ce se desființează azi, mâine se reînvie, iar poimâine se îngroapă din nou. Istoria a scos la iveală de nenumărate ori anomalii dintre acestea. Ar mai conta oare una în plus?
