Marea Britanie a iniţiat divorţul de UE după patru decenii de căsătorie fără dragoste.
Marea Britanie a iniţiat ieri procedura ieşirii din Uniunea Europeană, după mai mult de patru decenii de căsătorie mai mult din interes decât din iubire şi în care chestiunile economice au primat întotdeauna în faţa proiectului politic, comentează agenţia France Presse într-un articol ce rememorează istoria acestei relaţii, relatează Agerpres.
Iniţial, Marea Britanie nu a dorit să adere la proiectul european, conceput într-un spirit de reconciliere după al Doilea Război Mondial. Ca ţară învingătoare în război, „nu ne simţeam atât de vulnerabili încât să ne asociem”, explică Anand Menon, profesor de politică europeană la King’s College of London.
În plus, britanicii au rămas orientaţi către relaţia lor specială cu SUA şi cu imperiul colonial britanic, sau cu ce mai rămăsese din el. Totuşi, Londra a văzut cu ochi buni proiectul european şi chiar l-a susţinut, mărturie fiind discursul susţinut la Zürich în anul 1946 de Winston Churchill, în care acesta a cerut crearea „Statelor Unite ale Europei”.
Însă, la începutul anului 1960 contextul se schimbă odată cu rămânerea creşterii economice a Marii Britanii în urma celei a Franţei şi Germaniei, astfel că piaţa comună europeană devine atractivă. Dar aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană (CEE) este oprită în 1961 de primul veto al Franţei, decis de generalul Charles de Gaulle, care vedea în Marea Britanie „calul troian” al americanilor în Europa şi punea la îndoială faptul că britanicii ar avea un spirit european. Britanicii mai încearcă încă o dată în anul 1967, dar şi atunci Charles de Gaulle se opune prin veto.
Marea Britanie reuşeşte în final să se alăture CEE în anul 1973. Dar această dată coincide cu primul şoc petrolier, astfel că efectul economic favorabil al intrării în piaţa comună se lasă aşteptat. Prin urmare, britanicii se gândesc la scurt timp să părăsească blocul comunitar, însă la referendumul din anul 1975 un procent de 67% dintre cei prezenţi la urme au ales rămânerea în CEE. Acest rezultat nu a atenuat însă reticenţele britanicilor faţă de proiectul european, mai ales că responsabilii lor politici, atât laburişti cât şi conservatori, nu păreau dispuşi să fructifice beneficiile oferite de CEE, ei fiind preocupaţi mai degrabă de apărarea suveranităţii naţionale. „Faptul că am intrat atât de târziu ne-a amplificat sentimentul de disconfort, sentimentul că ne-am alăturat unui club modelat de alţii pentru interesul lor”, explică în continuare Anand Menon.
„Dimensiunea sentimentală aproape că nu a existat deloc” în această relaţie, subliniază la rândul ei Pauline Schnapper, profesoară de civilizaţie contemporană britanică la Universitatea Sorbona. Iar prima criză nu a întârziat să apară. În anul 1979, guvernul de la Londra a refuzat să participe la sistemul monetar european, invocând suveranitatea naţională. Apoi s-a opus oricărei iniţiative de aprofundare a integrării politice europene, în anul 1985 a refuzat să se alăture acordurilor Schengen, iar în 1993 nu a vrut să intre în zona euro.
Toată această politică a fost justificată de premierul Margaret Thatcher în anul 1988 prin respingerea de către ţara sa a ideii creării „unui superstat european care să-şi exercite dominaţia de la Bruxelles”. Însă patru ani mai devreme acelaşi premier conservator obţinuse o scădere substanţială a contribuţiei britanice la bugetul comunitar pentru care a insistat atunci prin celebra expresie „I want my money back”.
Neîncrederea Londrei faţă de Bruxelles se amplifică la mijlocul anilor ’90 odată cu crearea partidului UKIP, care a militat pentru ieşirea din Uniunea Europeană. Succesele electorale ale acestei formaţiuni, mai ales la scrutinul europarlamentar din anul 2014, determină Partidul Conservator, care oricum avea o aripă eurosceptică, să-şi înăsprească discursul împotriva instituţiilor comunitare.
Criza din Zona Euro şi imigraţia pe scară extinsă – deşi această imigraţie a contribuit la creşterea economică – au radicalizat dezbaterea, fapt care l-a determinat pe premierul David Cameron să convoace pentru 23 iunie 2016 referendumul care a decis în final Brexit-ul.
