Prieteni cu Eminescu: Petru Missir

În articolul „Câțiva oratori contimporani. Impresiile unui stenograf” (apărut în revista „Stenograful”, nr. 7-8/1906, și reluat în „Schițe parlamentare”, București), Henri Stahl îl trecea pe Missir în categoria oratorilor care „țin încordată atențiunea publicului înaintea căruia vorbesc” și mai exact printre „oratorii cari pe lângă stenograf ar avea nevoie și de un cinematograf”:

Petre Missir este cel care gesticulează mai mult din toți oratorii studiați până aici (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Mihail Gh. Catacuzino, Alexandru Florescu, Simion Mehedinți, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Spiru Haret, Nicu Filipescu – n.n., A.S). Nu poate sta locului. Sare la dreapta, sare la stânga, se dă îndărăt, înaintează și uneori înlocuește o întreagă frază printr’un simplu gest. Ca să spue de exemplu că nu s’a ales nimic dintr’un lucru, spune: «Rezultatul, domnilor?…».

(aici oratorul troznește unghia degetului mare de dinți, cunoscutul gest moldovenesc).

Sau, ca să spună că, în colegiul universitar, candidații erau la Iași P. Poni, iar la București T. Maiorescu; P. Misir spune: «La Iași; d. Poni; la București…»

(aici oratorul face un grațios și profund compliment lui T. Maiorescu ce stă lângă dânsul).

Vorbește iute, într’un stil săltăreț; cuvintele de spirit și de haz scapără la fiece clipă și din toate aceste pricini Petre Missir este spaima multor stenografi căci trebuie să nu scape nici un cuvânt să-i urmărească fizionomia atât de mobilă a feței, toate gesturile care-i subliniază atât de bine discursul și fără de cari n’ai înțelege sensul unor fraze rămase fără sfârșit, și mai trebuie să se uite, nu fără oarecare groază, la paharul tradițional de apă care, la primul gest prea energic, e menit a se transforma într’un duș răcoritor pe ceafa stenografului” (p. 16-46).

Orator de seamă în Senat

Presa vremii îi urmărea îndeaproape discursurile în Senat,  considerându-l „printre oratorii săi cei mai de seamă”, la fel cum îi urmărea „savantele sale pledoarii în fața celor mai înalte instanțe judecătorești și în afacerile cele mai grele de rezolvat” („Universul literar”, nr. 11, 15 martie 1910, p. 3).

În 1903, Missir pledează, alături de Take Ionescu „Legea maximului la Cameră”, obținând votarea acesteia, chiar dacă presa îi califică discursul drept „un mic intermediu… avocățesc”, susținând că „d. Missir era desemnat dinainte pentru aceasta” („Adevărul”, 21 martie 1903, p. 1).

În 1904, P. Missir susținea în Senat legea comunală pe principiul descentralizării în reorganizarea comunelor rurale, pentru că – argumenta P. Missir – „prea se conduc toate de la centru, și comunele n’au avut posibilitatea să se dezvolte în mod liber; de asemenea, a fost paralizată orice inițiativă a funcționarilor administrativi” („Adevărul politic”, 20 februarie 1904, p. 1).

În 1910, ca parlamentar, P Missir se evidenția  în discuția „Legii de organizare a Curței de Casație, prin judicioasele sale observațiuni de ordin superior juridic, aducându-și personalitatea la nivelul actualităței, relevându-și-o de-asupra tuturor frământărilor politice, în năzuința statornică de a servi interesul superior al țării”, aprecia „Universul Literar” din 15 martie 1910 (p. 3).

„Partidul este creațiunea artificială a unui om de voință…”

Iar unul din ultimele sale discursuri în Senat, prin care susținea calea „resemnațiunii” în politică, este rezumat de C. Rădulescu-Motru în articolul „Ce mai așteptăm noi de la politică?”:

Cum tu, intelectual, ești produsul unei prea subțiri pături sociale, n’ai să poți preface lucrurile; resemnează-te deci în a fi un devotat partizan al unui om de bine, șef de partid; mulțumește-te cu locul pe care ți-l dă selecțiunea înlăuntru partidului, căci dela acest loc, când îți va veni rândul; poți să faci țării destul bine. (…) Să fim așa dar, după dânsul, niște buni clienți politici. Să nu mai amețim lumea cu «opinia publică» și cu «încrederea cetățenilor», căci aceste sunt utopii într’o țară ca a noastră; ci să ne mulțumim cu opinia bună a partidului și cu încrederea șefului. Partidul de altmintreli nici el nu are pretențiunea de a reprezinta opinia publică și încrederea cetățenilor, fiindcă, încă odată, acestea nu pot fi reprezintate în România, ci partidul este creațiunea artificială a unui om de voință…” Iar „această cale au urmat-o foarte mulți intelectuali până acum, și cu mult profit (profit și pentru ei, și profit și pentru țară)”, concluzionează C. Rădulescu-Motru (în: „Noua Revistă Română”, 24 aprilie 1911, p. 19) .

Argumentarea sa se solda uneori cu teorii care „dezvăluiau un fond de cugetare creator”

Ca avocat, „Petru Missir nu se mărginea să exprime litera textului în rigiditatea ei”, iar presa îi urmărea în pledoarii premisele „rânduite în armonie cu elementele materiale ale pricinei” („Adevărul”, 17 iulie1927).

În noiembrie 1888, Petre Missir pleda în „afacerea Stănculescu”, iar  „Epoca” (13/25 noiembrie 1888) reda cu lux de amănunte modul în care avocatul își construia argumentarea, provocând indispoziții soldate cu pauze („Unul din membrii consiliului fiind indispus, ședința se suspendă pentru 10 minute”) sau aplauze, încât „d. Președinte invită publicul să se abție de a da semne de aprobare sau desaprobare”.

În februarie 1893, ca reprezentant al ministrului P. Carp, Missir pledează în procesul „Tanoviceanu – Carp – Popov” –  în care profesorul Facultății de Drept de la Școala Comercială din Iași,  Tanoviceanu (profesor și al Universității din Iași), este transferat  la Galați în urma unui conflict cu Ministerul –, demonstrând că „cetățeanul (…) n’are acțiune nici într-un cas contra administrației; el are acțiune contra agentului adm. care cu rea credință îi causeasă vătămare, dar nu o are contra statului” („Lupta” din 13 februarie 1893). Cu 5 ani mai devreme, în 1888, Missir pledase pentru partea ministerului de război în procesul generalului Al. Angelescu („Lupta” din 6 decembrie 1888, p. 2).

În calitate de avocat, e amintit, în 1897, în procesul preotului Morisseau, la curtea cu Juri din Iași, pledând alături de Delavrancea, Gh. Panu, N. Fleva, Al.A. Bădăreu ș.a.

Argumentarea sa se solda uneori cu teorii, „care, poate, depășeau interesul actual al aspectului juridic, dar dezvăluiau un fond de cugetare creator susținute de o dialectică subtilă ispititoare”, scria A. St. Mandrea în Necrolog („Adevărul” di n 17 iulie 1927).

(Va urma)

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

 

 

Deja ai votat!