Astăzi, 21 iunie, locuitorii orașului Darabani sărbătoresc 185 de ani de la înființarea târgului.
În anul 1837, la această dată, Theodor Balș obținea de la domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, Hrisovul Gospod Nr. 28, prin care localității Darabani i se atribuia statutul de târg. Dezvoltarea rapidă a Darabaniului a fost rezultatul acțiunilor întreprinse de familia Balș, influența acesteia fiind una benefică și cu viziune pentru viitor.
„La 21 iunie 1837, hatmanul Theodor Balș, proprietarul de atunci al moșiei Darabanilor, primea de la domnitorul Mihail Sturdza Hrisovul Gospod No. 28, actul de naștere al târgului nostru. Acum, la 185 de ani de la acel moment, ne exprimăm gratitudinea pentru înaintași și asigurăm urmașii că vor primi moștenire o localitate aflată pe drumul modernizării. La mulți ani Darabani, la mulți ani dărăbăneni!”, a transmis primarul orașului Darabani, Mihai-Alin Gîrbaci.
Căbiceni, prima denumire a orașului Darabani
Numele localității Darabani este de ordin toponimic. Alexandru Calimachi, domn al Moldovei între 1806-1819, a hotărât în anul 1815 să înființeze la Căbiceni, prima denumire a localității, ținutul Dorohoi, un corp de pază din oastea dărăbanilor.
Această hotărâre pusă în aplicare, a stârnit atât curiozitatea, cât și entuziasmul localnicilor. Cum limba și mentalitatea sunt într-o continuă transformare, locuitorii Căbiceniului au început să-și numească localitatea Darabani, în cinstea militarilor darabani. Prima ștampilă a localității, precum și hrisovul de înființare a târgului este din 1837, a precizat istoricul Octav Teioșanu în cartea sa „Monografia Laconică a Localității Darabani”, ediția a II-a.
Loc învăluit de legende
Nordul județului se dovedește a fi o zonă bogată în obiective turistice cu încărcătură istorică. Printre acestea se află și celebra Poiană a celor 4 Stejari.
Potrivit folclorului local, există trei versiuni cu privire la plantarea celor patru stejari de către Ștefan cel Mare, care trăiesc încă din secolul al XV-lea, asta însemnând aproximativ 500 de ani.
Octav Teioșanu, profesor de istorie, spune că cea mai plauzibilă versiune a povestii plantării celor patru stejari este cea potrivit căreia, după ce a ajuns pe tronul Moldovei, în aprilie 1457, Ștefan cel Mare a dat ordin oastei care, în frunte cu el, a pornit spre prinderea ucigașului tatălui său, adică pe unchiul său, Petru Aron, acesta făcând mai multe incursiuni în Polonia din același motiv.
În una dintre expedițiile sale de prindere a lui Petru Aron, între 1457-1459, a făcut un popas undeva la nordul localității Căbiceni, actualul Darabani, ca să se odihnească și ca să mănânce, și deși zona era plină de păduri, locul unde s-au așezat ei era lipsit de umbră, motiv pentru care Ștefan cel Mare a ordonat soldaților săi să planteze la o distanță de aproximativ 15 metri unul de altul, 4 stejari, într-un pătrat.
Cea de-a doua versiune este legată de expediția împotriva tătarilor de la 20 august 1470
În vara lui 1470, hanul tătar Mamac, ce-și avea sălașurile pe Volga, a înaintat în căutare de pradă și a ajuns la Nistru. Și-a împărțit oastea de călăreți războinici în trei coloane pe care le-a trimis după pradă în trei direcții diferite. Astfel, prima s-a dus către Jîtomîr, în Ucraina de astăzi, a doua către Terebovlea, tot în ținuturile ucrainene de astăzi, dar pe atunci posesiuni poloneze, și cea de-a treia, fiind în zona de nord a Moldovei. Astfel, când s-au reîntors, negăsind un loc cu umbră unde să poată să se odihnească și să mănânce, Ștefan cel Mare ar fi plantat acești 4 stejari.
Cea de-a treia versiune, potrivit lui Octav Teioșanu, este legată de momentul când Cazimir al IV-lea a încercat să-și impună unul dintre cei patru fii ai săi, ca domni ai Moldovei, în anul 1497. Ștefan cel Mare a plecat în fruntea armatei spre bătălia care s-a dat la Codrii Cosminului, unde domnitorul a obținut o strălucită victorie. La întoarcerea în Moldova, pentru că nu s-a întors pe același drum, Ștefan cel Mare ar fi plantat acești patru stejari din aceleași motive ca în versiunile reliefate anterior.
