(continuarea textului publicat în „Monitorul de Botoșani” pe data 13.05.2024)
În octombrie, în ultima sa ședință, Camera de Comerț Botoşani acordă un ajutor de 5000 lei muzeului ,,Eminescu” din Ipoteşti („Universul”, nr. 238, 14 octombrie 1929, p. 1). La Ipotești însă, ca peste tot în țară, memoria lucra altfel decât în restul lumii. Ziarul „Viitorul” scria în unul din numerele din noiembrie: „Admirăm muzeul lui Goethe de la Weimar, sfinţenia cu care e păstrată odăiţa lui Schiller. Cădem în extaz faţă de pietatea cu care cei din apus, unde cultura nu se restrânge numai la papagalizarea celor scrise de alţii, ştiu să ţină mereu vie amintirea forţelor etnice măcar spre a îndemna la activitate alte forţe, tinere. Noi lăsăm să se dărâme casa lui Coşbuc şi să se împrăştie tot ce era legat de viaţa lui anevoioasă; am lăsat să se năruie casa lui Eminescu de la Ipoteşti, casa lui Hâjdău din Basarabia” (nr. 6526, 10 noiembrie 1929, p. 1).
Inițiativele, aceleași, se reluau în cercuri concentrice de la an la an, de la deceniu la deceniu. În primăvara anului 1930, se nutrea speranța pentru anul viitor: „S-a hotărât înfiinţarea unui muzeu, a unei şcoale şi a unei biserici în satul natal al celui mai mare poet al neamului nostru, la Ipoteşti. Sunt speranţe că se vor putea strânge fondurile necesare cu timpul”, scria „Lumina Satelor” (nr. 14, 6 aprilie 1930, p. 7). În realitate, nu doar lipsa de fonduri pentru compensarea exproprierii stopase inițiativele la Ipotești. Fondurile, într-un final, s-au găsit. În ședința Camerei deputaților din luna iulie, la propunerea deputatului D. Ionescu-Botoşani, „Camera a admis să dea câte 300 lei de fiecare deputat, pentru plata expropierei terenului şi casei”. Senatul a admis aceeaşi propunere și se credea „că din surplusul rezultat se va afecta o parte pentru înzestrarea muzeului” („Lupta”, nr. 2583, 21 iunie 1930, p. 2). Soților Papadopol li s-a plătit suma de 158000 lei. Însă aceștia „au găsit cu cale, că nu este suficient acest preţ şi au făcut apel motivând că expropiindu-se conacul, nu mai e cu putinţă exploatarea moşiei”. În decembrie 1931, Curtea, într-un final, a respins apelul soților Papadopol. Pe teren, la acea dată – după cum aflăm din descriere – se afla „o fântână şi un mic parc din 10 salcâmi şi 2 tei” („Opinia”, nr. 7393, 19 decembrie 1931, p. 1). Părea că dispăruseră toate impedimentele. Și, probabil, lucrurile începuseră să se miște în direcția bună: casa de la Ipotești intrase în posesia Consiliului Județean. „Prin străduinţele d-lui Irimescu, prefect al judeţului Botoşani, casa de la Ipoteşti în care s-a născut Eminescu (…) a fost cumpărată de judeţ. Ea va fi reparată şi reconstruită în spiritul cel mai respectuos faţă de forma şi înfăţişarea ei originală şi va fi transformată într’un «muzeu Eminescu»”, scria „Curentul”, invitând pe cei „ce posedă ceva în legătură cu viaţa şi existenţa lui Mihai Eminescu (…) să contribue la înfăptuirea muzeului de la Ipoteşti” (nr. 2041, 7 octombrie 1933, p. 1).
În 1934 încă se lucra la „formarea unui muzeu”. Casa fusese „restaurată şi amenajată în aşa fel, încât să poată răspunde în cele mai bune condiţiuni menirei de muzeu”, însă muzeul nu exista încă („Adevěrul”, nr. 15479, 1 iunie 1934, p. 1). De altfel, casa nu fusese restaurată, o altă casă se ridicase pe locul celei vechi – aceasta era constatarea din epocă la care se va reveni peste zeci de ani: „Azi, se ridică pe vechile urme ale caselor dispărute, o clădire mare, înaltă, impozantă și care se va numi: «Muzeul Eminescu». E mult, se’nțelege! Toată recunoștința, acelui comitet de inițiativă din Botoșani în frunte cu dl. profesor și deputat, P. Irimescu – dar clădirea nouă, – n’are nimic cu însemnătatea istorică și sufletul celeia unde a copilărit Eminescu, n’are nimic cu viața Emineștilor, de-odinioară… – atâta blăstămăție s’a petrecut acolo” („Lumea”, nr. 4926, 10 octombrie 1934, p. 4).
Pentru următorii doi ani, „formarea muzeului” s-a oprit definitiv. În 1936, când se constata lipsa unui sediu pentru școala din Ipotești, pare că nici „clădirea nouă” (casa familiei) nu era terminată. „În vreme ce pentru ipoteticul Muzeu s’au pus temeliile unei clădiri din cărămidă, şcoala satului, care număra aproape 100 elevi, este adăpostită în cocioabe închiriate şi nevoită să se mute în fiecare an”, scria presa. Director școlii care funcționa în „cocioabe închiriate”, Petre Silveanu, ar fi vrut „să se termine clădirea destinată muzeului şi până la înfăptuirea lui reală, să funcţioneze în ea şcoala primară”. ,,Asociaţia generală a învăţătorilor”, la un congres, care avusese loc la Cernăuţi, pusese în discuţie „chestiunea unei şcoli model la Ipoteşti”. Soluția propusă era ca „toţi învăţătorii să contribue cu 100 lei din salariu, pentru şcoala din satul lui Eminescu. Deosebit de aceasta să se lanseze o serie de timbre cu efigia poetului, carii să se vândă în întreaga ţară”. În vara lui 1937 urma să înceapă lucrările de construcţie, iar ianugurarea să se facă „într’un cadru festiv, într’un cadru de sărbătoare”, în 1938 („Curentul”, nr. 3144, 1 noiembrie 1936, p. 1).
În 1937, biserica pentru care se pusese piatra de temelie în 1929, era și ea „gata din roșu și acoperită”. Lucrările doar la biserică costaseră 825.767 lei și se făcuseră „cu ajutorul bănesc al prefecturii județului Botoșani, din donații particulare și serbări”. Comitetul de inițiativă rămăsese dator antreprenorilor cu vreo 100.000 lei. Se dorea „completarea tuturor acestor lucrări și în plus construirea unei clopotnițe în stilul bisericei, amenajarea unei grădini din tei și brazi”. În acest context, apare inițiativa lui Cezar Petrescu, care îi trimite o scrisoare lui Mihail Sadoveanu, propunând adunarea fondurilor prin colectă publică pentru finalizarea casei, bisericii și a școlii („Neamul Românesc”, nr. 22, 30 ianuarie 1937, p. 1). Inițiativa este susținută de Nicolae Iorga, iar „Neamul Românesc” deschide liste de subscripții.
InițDeci nu inițiativa construirii bisericii, ci inițiativa finalizării lucrărilor (biserica era gata la roșu) trebuie atribuită lui Cezar Petrescu și Nicolae Iorga.
Scrisoarea lui Cezar Petrescu a fost publicată în numărul 25 din 4 februarie 1937 a ziarului „Neamul Românesc”:
„București, 20 Ianuarie 1937
Iubite prietene și confrate,
Într’un drum mai vechiu la Botoșani, unde am ținut să mă documentez la fața locului pentru un ciclu de romane eminesciene încheiate anul trecut, am avut prilej să văd un început de faptă bună și românească, rămasă fără răsunet, ca atâtea altele.
E vorba de grija purtată de localnici, ca să reconstituie casa părintească a lui Eminescu de la Ipotești și mica biserică lângă care au fost îngropați tatăl, mama și doi frați ai poetului.
Astăzi, după doi ani, comitetul dezarmat de indiferența oficialității, dacă nu cumva boicotat de această oficialitate, face apel [la] legăturile mele din Capitală, pentru a-i înlesni să ducă isprava la capăt.
M’am gândit că soluția cea mai bună ar fi o chemare a publicului prin presă, ca să ajute prin subscripție isprăvirea lucrărilor. Și cu acest gând mă adresez d-tale, tot acum către direcțiile ziarelor Universul și Dimineața, lăsând la o parte orice considerent de atitudini și programe politice, căci umbra lui Eminescu, îndeopotrivă de mustrătoare pentru toți, trece peste capetele noastre.
Dacă d. profesor Iorga ar binevoi, un cuvânt al domniei-sale ar avea răsunet în toată suflarea românească. Alăturez o notă informativă asupra celor realisate până acum de către comitetul din Botoșani – și în casul când socotiți de cuviință deschiderea unei liste de subscripție, vă rog să mă treceți cu suma de lei 2000, pe care îi voi vărsa imediat la administrația Neamului Românesc, cum voi face și la celelalte ziare, dacă soluția va fi acceptată cu aceiași tragere de inimă.
Adaug că pe lângă asemenea modestă contribuție, răspunsând la apelul comitetului, am primit să rostesc la Botoșani și în alte orașe din Moldova o conferință asupra actualității lui Eminescu, în beneficiul strict al acestei inițiative.
Cu mulțumiri și bune salutări
Cezar Petrescu”
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
