joi, iulie 25, 2024
AcasăLocalMEMORIALUL IPOTEȘTI: Muzeul de la Ipotești (1940-1950) – schimbarea de perspectivă

MEMORIALUL IPOTEȘTI: Muzeul de la Ipotești (1940-1950) – schimbarea de perspectivă

După Sfințirea Bisericii și a Casei-muzeu pe 22 septembrie 1940, lucrurile păreau a se așeza în direcția așteptată. Războiul și, apoi, regimul socialist, care avea să se instaureze în același deceniu, însă schimbau perspectiva asupra lucrurilor.

SUSȚINE MONITORUL DE BOTOȘANI

Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru a putea oferi în continuare jurnalism onest și a lupta cu corupția și dezinformarea, pentru a scrie despre situația reală, nu versiunea oficială cosmetizată oferită de autorități.

Controverse privind arhitectura și construcția casei căminarului Eminovici existaseră
de la bun început. Deloc întâmplător, președintele comitetului de inițiativă, prof. Petru
Irimescu, se vede nevoit a face unele explicații, căci la începutul deceniului patru, „în unele
ziare din Capitală, au apărut o seamă de aserţiuni critice despre aşezămintele de la Ipoteşti”, iar aceste aserţiuni păreau „foarte puţin binevoitoare” și, poate, „chiar nedrepte”. Și iată explicația lui Petre Irimescu:
„Neputând să reconstruim în forma ei veche, casa căminarului Eminovici, am convenit
totuşi să clădim o casă nouă din material bun, respectând planul vechiu, o casă în care
amintirea poetului să fie cultivată cu câteva vestigii pe care le-am putut aduna, dar ca să
servească drept local pentru un cămin cultural, o bibliotecă, Sală de şezători, etc. Un «muzeu» era prea pretenţios pentru noi şi apoi nici nu ştiu dacă ar fi fost posibil, deoarece singurele lucruri de mare valoare rămase de pe urma poetului, sunt manuscrisle lui, pe cari le posedă Academia Română şi care desigur n’ar putea să le cedeze nimănui. Iar cât priveşte alte obiecte ar fi inutil să le adunăm într’un muzeu şi apoi nu ar avea nici un rost.”

Tocmai pentru că nu vedea utilitatea unui muzeu, dar și din motivul unei insuficiente
informări, Petre Irimescu respinsese oferta ceasului lui Eminescu, informație care apare
pentru prima oară în presa vremii: „Acum câţiva ani în urma apelului meu un oarecare
cetăţean dintr’un orăşel din Bucovina mi-a oferit să cumpăr pentru «muzeul» de la Ipoteşti,
nici mai mult, nici mai puţin decât… un ceas de aur care ar fi aparţinut poetului. Am zâmbit cu amărăciune în gândul meu şi nu l-am cumpărat, fiindcă nu puteam vedea cum ar fi fost servită
gloria lui Eminescu, expunându-i undeva ceasul de aur, pe care, mai mult ca sigur, nu l-a avut
niciodată” (!)
Casa – credea Petre Irmiescu – „ar putea foarte bine servi ca sediu al unui cămin
cultural cu bibliotecă iar sala consacrată poetului conţine, în adevăr, fotografii, stampe,
fotocopii de manuscrise, fotografii ale poetului la diferite epoci ale vieţii sale, al părinţilor săi,
al Veronicăi Micle, nefericita lui iubire tragică.” Și se dezvinovățea: „Nu e vina mea, nici a
comitetului, dacă n’am putut aduna mai multe. Apelurile pe cari le-am făcut, la acea vreme,
prin presa din Capitală, au rămas aproape fără ecou” („Ceva despre aşezămintele din Ipoteşti-
Botoşani, satul în care a copilărit Mihail Eminescu. O convorbire cu d. prof. P. Irimescu, fost

preşedinte al comitetului de iniţiativă”, în: Universul – Provincie, nr. 281 din 14 octombrie
1942, p. 2).
Vizite sporadice, consemnate și acestea sporadic în diverse publicații, conturează
imaginea muzeului de la Ipotești în 1942. Într-o asemenea vizită se afla, în septembrie, un
grup de soldați, printre care slt. Nicu Tudor, din relatarea căruia aflăm cum arătau Ipoteștii:
„Casa, unde a crescut şi a copilărit poetul, se vede chiar de cum intri în sat. Este
aşezată pe partea cea mai înaltă a satului, într’o curte destul de mare (…).
În fundul curţii se găsesc acareturile unui conac boieresc. La stânga şi ceva mai în
fund se află o biserică nouă, construită din piatră, iar lângă aceasta o bisericuţă micuţă de tot
şi veche, pe pereţii căreia stau atârnate icoane vechi şi noui.
La spatele acestor biserici se găseşte cimitirul unde-şi au odihna de veci şi neamurile
poetului.
Casa poetului este renovată. Pare a fi cu totul nouă.
Cerdacul din faţa casei este micuţ şi «modern».
În faţa casei se întinde o pajişte de iarbă înţelenită. Nicio floare, nici un pom, teiu sau
altceva, care să amintească motivele de inspiraţie ale poetului. De la început, ai impresia a
ceva «anost», comun, fără importanţă. Nimic din toată curtea asta nu arată că aici a copilărit
Eminescu.
În prima sală, adică în sala de intrare, se află capul expresiv al poetului, desenat pe un
carton mare. (…)
În sala din stânga, pe pereţi, se găsesc mai multe tablouri cu chipul poetului, la diferite
vârste. (…)
De asemenea se mai găsesc atârnate pe pereţi diferite planşe cu fotocopii, de pe
manuscrisele sale, luate de la Academia Română. Apoi câteva fotografii, ale mamei, ale
tatălui şi fraţilor săi, precum şi Eminescu între membrii Junimei.
Într’un colţ pe un pupitru stă sfios şi portretul Veronicăi Micle, alături de o poezie, în
care caută geniul lui Eminescu, arătându-se pe sine ca o părticică infimă, care abia îndrăsneşte
să privească în sus, încolo nimic. Toate aceste tablouri şi planşe însă sunt pline de praf şi
punctate de muşte.
În mijlocul casei se găseşte o sală lungă, dar goală.
Pe peretele din fund stă lipit un dulap de brad tot pe atât de mare, cu caturi multe şi
goale. Într’un colţ al dulapuluii împrăştiate tronează câteva cărţi din biblioteca «Cartea
Satului», editate de Fundaţia Culurală «Regele Mihai I».

În camera din dreapta locueşte directorul şcolii din Ipoteşti, care e şi un fel de
conservator al muzeului.
Acesta este muzeul «M. Eminescu» din Ipoteştii Botoşanilor” (Muzeul «M.
Eminescu» şi casa de la Ipoteşti”, în: „Curentul”, nr. 5247, 24 septembrie 1942, p. 2).
În același timp, Victor Măescu, într-o inspecție în jud. Botoșani, pune „piatra
fundamentală la şcoala primară, ce se va înălţa alături de muzeul care poartă numele poetului”
(„Inspecţiile d-lui Lt. Col. Victor Măescu, în jud. Botoşani”, în: „Universul – Provincie”, nr.
201 din 26 iulie 1942, p. 6).
Acestea sunt singurele consemnări despre starea muzeului de la Ipotești. Schimbarea
de perspectivă însă se întrevedea deja. Un articol – cu altă temă, care nu anunța explicit ceva
legat de construcția socială: „Lucruri știute și neștiute despre Arad. II. O comparaţie cu un
oraş din Nordul Moldovei. – Oameni şi locuri. Ce ar trebui să inveţe moldovenii de la fraţii
bănăţeni” – prefigura ceea ce se va întâmpla cu perspectiva asupra lucrurilor peste câțiva ani:
„E destul doar să amintim că în Ipoteşti, satul în care au trăit părinţii celui mai mare poet
al neamului, l-am numit pe: MIHAIL EMINESCU, nu exista nici şcoală primară, nici
biserică, până acum câţiva ani în urmă când acestea (foarte modeste) au fost construite din
iniţiativa unui grup de intelectuali botoşeneni cu bani adunaţi prin subscripţie publică în urma
unui apel publicat de regretatul Nicolae Iorga în «Neamul românesc»!
Proprietarii hrăpăreţi cari, prin 1920, cumpăraseră locul şi casa familiei Emnovici de la
Ipoteşti, atâta «respect» au avut pentru ele, încât au pus să se dărâme casa şi să se construiască
în locul ei, un… grajd modern!” („Universul – Provincie”, nr. 170, 22 iunie 1944, p. 3).
În anii 49-50, diverse luări de atitudine, poziționări, uneori deziceri de cele anterioare,
deveneau conforme noii politici și formau opinia publică. Între acestea, poziția lui Cezar
Petrescu – o retrospecție a perioadei în care se implicase în chestiunea casei de la Ipotești –
este încă una cuminte:
„Din Bucureşti, ţin minte, am încercat să înjgheb ceva, un nucleu al viitorului muzeu –
dar n’am izbutit. Câteva note de clavir care au aparţinut Aglaiei Drogli, născută Eminovici,
sora mai mică a poetului, câteva file îngălbenite de caiet, câteva numere vechi din Familia din
Oradea-Mare cu întâile poezii ale lui Eminescu.
S’au răzleţit şi acelea înainte de a ajunge la destinaţie, datorită amatorilor de lucruri
rare, care-ţi cer cu împrumut o carte unică, o revistă bătrână ori un document, pentru ca să nu
le mai restituie nici cu somaţie prin portărei.
Aşa a rămas casa părintească a lui Eminescu, deşartă şi rece, neînsufleţită, în anii când
mai ştiam ceva despre dânsa. Cum va fi fiind astăzi, dacă mai există, n’am mai aflat.

Proiectatul pelerinaj cu prilejul comemorării, ar îngădui poate să se desăvârşească tot ce n’au
izbutit deplin bunele-voinţi şi bunele-intenţii singuratece de odinioară, lipsite de mijloace,
lipsite de puteri.
Un mic şi cald muzeu, cu toată intimitatea atmosferei şi climatului în care geniul
poetului s’a plămădit din copilărie, în mijlocul ţăranilor, al prisăcarilor şi al pătimaşilor
obidiţi, ca să i urmărească mai apoi toată viaţa cu nostalgiile din nemuritoarele sale stihuri”
(Cezar Petrescu, Casa de la Ipotești, în: „Adevěrul”, nr. 17647, 17 decembrie 1949).
În ianuarie 1950, într-un număr al în revistei „Viaţa Românească”, închinat aniversării
centenarului naşterii lui Mihai Eminescu – așa cum anunța „Opinia” (nr. 1003 din 6 ianuarie
1950) – aveau să apară textele lui Geo Dumitrescu, „Itinerar eminescian” și al lui Ben.
Corlaciu, „Noaptea dela Ipoteşti”, care vor marca schimbarea de perspectivă. Un articol va
semna și Mihail Sadoveanu.
(Va urma)

– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

Deja ai votat!

SUSȚINE MONITORUL DE BOTOȘANI

Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru a putea oferi în continuare jurnalism onest și a lupta cu corupția și dezinformarea, pentru a scrie despre situația reală, nu versiunea oficială cosmetizată oferită de autorități.

Botoșani
cer acoperit de nori
21 ° C
22 °
20.5 °
92 %
1.5kmh
100 %
mie
20 °
joi
28 °
vin
26 °
sâm
28 °
Dum
35 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

Asta mai lipsea la „Mavromati”. Când plouă afară, plouă şi în spital.  

EDITORIAL

România a luat-o razna rău de tot. Și, cu zi ce trece, e tot mai rău, nici măcar un semn că situația ar avea...

EPIGRAMA ZILEI

Un lucru trebuie să știi Când vei fi avansat în post: Din prima clipă-ncepi să fii Noul viitor fost... -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...