Elena Rareş, de al cărei nume majoritatea istoricilor noştri, plecând de la Nicolae Iorga, a asociat concederea, de către domnie, a târgului Botoşani cu ocolul său ca apanaj al Doamnei, va continua, în fapt, actele ctitoriceşti ale înaintaşei sale, Maria-Voichiţa. Din 1496, anul în care aceasta din urmă refăcea biserica mănăstirii Doamnei şi cea cu hramul Sf. Gheorghe, din târg, se scurseseră mai bine de 50 de ani, interval în care asupra Ţării Moldovei, în particular a Botoşanilor, se abătuseră mai multe năvăliri duşmane, care putuseră afecta serios construcţiile amintite. La 11 martie 1500, lupta decisivă dintre armata lui Ştefan cel Mare şi polonii conduşi de Jan Albert a avut loc chiar în târgul Botoşanilor. Polonii mai ajung la Botoşani în toamna lui 1506, vara lui 1507 şi după 1531, de fiecare dată cronicile menţionând distrugerile şi teroarea aduse de aceştia. Poate şi în toamna lui 1538, când Rareş a fost nevoit să-şi părăsească tronul şi ţara, trupele turceşti să fi trecut prin Botoşani, în drumul lor spre Suceava. Probabil acelaşi lucru se întâmplase şi în 1496, când Ştefan cel Mare refăcând biserica şi curţile domneşti de la Popăuţi, în timp ce doamna sa, Maria – Voichiţa, înnoia alte două lăcaşuri bisericeşti, din târg şi din preajma acestuia, nu făceau altceva decât să înlăture urmările nefaste ale raidului tătărăsc din noiembrie 1439.
Două au fost, aşadar, doamnele Ţării Moldovei care, prin actele lor ctitoriceşti, au îndătinat milostenia şi grija faţă de oamenii şi locurile Botoşanilor ca atribute definitorii ale relaţiei cu apanajul din care, venindu-le o parte însemnată din venituri, înţelegeau să răspundă pe măsura situaţiei lor, de stăpâne ale acestui apanaj şi potrivit rangului pe care îl aveau, cel de doamne ale Ţării.
Prima dintre aceste doamne a fost Maria-Voichiţa, mlădiţă a Basarabilor munteni, în amintirea cărora ea, împreună cu soţul său, Ştefan cel Mare voievod, i-au pus întâiului lor născut şi moştenitorului tronului numele Bogdan-Vlad. Bănuim că Maria-Voichiţa, pribeagă şi singură, s-a ataşat de locurile de aici şi de oamenii lor. În perioadele de absenţă ale soţului ei, mai rare spre sfârşitul domniei, doamna se va fi recules la ctitoriile sale de aici, rugându-se pentru iertarea păcatelor tatălui său, răposatului Radu cel Frumos, ale ei şi maicii sale, ale domnului ei, Ştefan voievod, precum şi pentru sănătatea şi biruinţa întru toate ale fiului lor, Bogdan-Vlad, în care se îngemănau, simbolic, nobilele stirpe ale Muşatinilor şi Basarabilor.
Pioşenia şi vocaţia de ctitor ale doamnei Maria-Voichiţa sunt ilustrate, de altfel, de dania pe care o făcea, în 1493, „cu dorinţa tânjind pentru dragostea lui Hristos şi iubitoare a cuvintelor lui Hristos fiind”, anume scrierea şi împodobirea unui “Tetraevanghel” pentru ctitoria soţului ei, biserica de la Pătrăuţi. Aceeaşi doamnă, văduvă fiind, dăruia în toamna lui 1504 mănăstirii Putna, unde odihnea de veci Ştefan cel Mare, un acoperământ pentru tretrapod.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
