Continuăm, în acest articol, după ce am arătat în numărul precedent care este originea semantică a tragediei grecești, să evidențiem cum s-a născut teatrul grec și cum a apărut și evoluat terminologia specifică. Din mulțimea ce participa la serbările dionisiace s-a detașat grupul satirilor, prietenii și însoțitorii lui Dionysos, ale căror personaje erau jucate de oameni costumați în țapi (fie având cozi de țapi cusute la spate, fie purtând măști grotești închipuind țapi). Urâciunea acestor măști de țap (tragos, în greacă), faptul că este o acțiune în care este implicat un zeu, a individualizat această specie dramatică, al cărei deznodământ fatal, trist, stârnește sentimente de milă și compasiune. Măștile acestea erau înfiorătoare și nu puteau stârni decât frică, tristețe, repulsie, sentimentul unei catastrofe, adică exact ceea ce inspiră cuvântul tragedie.
Același Aristotel, pomenit în articolul precedent, merge mai departe și pune nașterea tragediei grecești pe seama corului de satiri care-l proslăveau, prin cântec și dans, mai mult cu picioarele decât cu glasul, ca să spunem adevărul, pe Dionysos, acest cor fiind primul personaj al teatrului. Corul cânta, în timp ce dansa, niște imnuri de slavă dedicate zeului, imnuri numite ditirambi, numele provenind din grecescul dithyrambos (cel născut de două ori), care era un atribut al lui Dionysos, despre care se spunea că s-a născut de două ori, o dată prin mama sa, Semele, a doua oară din coapsa tatălui său divin, Zeus, unde acesta îl ascunsese spre a-l feri de furia Herei, soția sa legitimă. Specificitatea acestor ditirambi, aceea de a proslăvi, a dus la folosirea și în prezent a acestui cuvânt cu înțelesul de elogiu exagerat, bombastic, adus cuiva. Cert este că în autorii acestor ditirambi trebuie să vedem primii autori de tragedie, în timp ce corul satirilor este și primul personaj, e drept, colectiv, al tragediei grecești. La grecii din perioada la care ne referim, cuvântul khorós însemna direct și se referea la ansamblul persoanelor care participau la serbarea dedicată lui Dionysos în mod direct, dansând și cântând. Actualii greci au cuvântul horós, însemnând dans, cuvânt moștenit și în limba română, în forma binecunoscutei hore, care este un dans popular colectiv.
La un moment dat, prin 534 î. Hr., poetul și dramaturgul grec Thespis, originar din provincia Megara, are o idee genială. Pentru a înlătura monotonia reprezentațiilor de atunci și a introduce mai mult dinamism, mai multă acțiune, inventează „personajul”, pe care-l separă de cor, contrapunându-l acestuia. Era vorba despre actorul individual care interpreta toate rolurile și dădea replici corului. Acestui solist al ditirambului, cel care dialoga cu corul, grecii îi vor spune hypokrites, adică ” acela care răspunde corului”. Cum s-a ajuns la înțelesul actual al cuvântului ”ipocrit”, adică ”fățarnic, prefăcut”? Explicația este simplă: actorul, solistul tragediei, exprima gânduri, idei, sentimente care nu-i aparțineau, se prefăcea, cu alte cuvinte. La urma urmei, nu spunem și noi câteodată despre cineva că ”e ipocrit, prefăcut, joacă teatru”?
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
