Conform mărturiilor pe care le avem din sursele antice, utilizarea auspiciilor ca mijloc de descifrare a voinței zeilor era mai veche decât Roma însăși. Utilizarea cuvântului este asociată cu latinii, precum și cu primii cetățeni romani. Deși unii istorici moderni leagă actul de a observa auspiciile de etrusci, Cicero prezintă într-un text al său mai multe diferențe între auspiciul romanilor și sistemul etrusc de interpretare a voinței zeilor. Deși auspiciile erau practicate înainte de romani, aceștia sunt cei cărora le sunt atribuite, atât datorită legăturii lor cu întemeierea Romei, dar și pentru că ei au stabilit reguli fixe și fundamentale pentru interpretarea auspiciilor, încât acestea au rămas parte fundamentală a culturii romane. Filosofii stoici, de pildă, susțineau că dacă există zei, ei au grijă de oameni și că dacă au grijă de oameni trebuie să le trimită semen ale voinței lor.
„Luarea auspiciilor” era o parte importantă a tuturor treburilor oficiale, incluzând inaugurările (de altfel, termenul latin „in augurare” arată prezența augurilor), dezbaterile senatoriale, legislația, alegerile și războiul. Spre deosebire de lumea greacă, unde oracolul a jucat rolul de mesager al zeilor, la Roma, prin păsări, era interpretată voința lui Jupiter. Auspiciile le arătau romanilor ce aveau sau nu de făcut, nedând vreo explicație pentru decizia luată, cu excepția faptului că a fost voința zeului. Se credea că dacă un augur a comis o eroare în interpretarea semnelor ar fi fost o jignire adusă zeilor, cu efecte dezastruoase dacă nu era corectată. Alegerile, trecerea legilor, inițierea războaielor erau puse în așteptare până când oamenii erau siguri că zeii sunt de acord cu faptele lor.
Bărbații care interpretau aceste semne, dezvăluind voința zeilor, erau numiți „auguri”. Asemănător înregistrărilor precedentelor judecătorești, augurii păstrau cărți care conțineau înregistrări ale semnelor din trecut, ritualurile și rugăciunile necesare și alte trucuri ale meseriei lor, pentru a-i ajuta pe alți auguri și chiar pe membrii aristocrației să înțeleagă fundamentele acestui gen de prevestiri.
Augurii înșiși nu aveau ultimul cuvânt. Deși aveau puterea de a interpreta semnele, era responsabilitatea finală a magistratului de a executa deciziile cu privire la acțiunile viitoare. Se aștepta de la magistrați să înțeleagă interpretările de bază deoarece, de multe ori, ei decideau dacă e necesară luarea auspiciilor pentru o anumită problemă.
Până prin 300 î. Hr., doar patricienii puteau deveni auguri. Adunărilor plebeiene li se interzicea să facă astfel de lucruri, așa încât nu aveau nicio contribuție cu privire la necesitatea adoptării unei anumite legi, declarării stării de război sau inițerii vreunui festival. Cu toate acestea, în anul 300 î. Hr., o nouă lege, „lex Ogulnia”, adoptată de frații Ogulnius, tribuni ai plebei, creștea numărul de auguri de la patru la nouă și stabilea ca cinci dintre cei nouă să fie plebei, acordând pentru prima dată capacitatea de a interpreta voința zeilor celor din clasele inferioare. Cu această nouă putere, nu numai că plebeii puteau determina voința zeilor în favoarea lor, dar era posibil și ca plebeii să critice interpretările nedrepte ale augurilor patricieni.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
