Este o expresie mai puțin folosită de către români, dar cunoscută în anumite medii și invocată în situații în care, din anumite motive, se pierde din vedere esențialul, se aruncă ceva util împreună cu resturile, se greșește din exces de zel, se încearcă a scăpa de ceva care este totuși important, din dorința de a-l elimina împreună cu necazurile sau constrîngerile pe care le implică. Copilul, sau bebelușul reprezintă, în acest caz, partea bună, care trebuie păstrată. Prin 1996, un parlamentar român, referindu-se la o modificare legislativă prin care era deturnat total sensul respectivei ordonanțe, referitoare la accize și TVA, afirma că „odată cu aruncarea apei din copaie se arunca și copilul”. Care să fie, însă, originea acestei expresii? Opiniile sunt controversate, pentru că este vorba despre igiena corporală precară, de aceea englezii și irlandezii spun că expresia este de origine germană, plecând de la realitățile din acel spațiu din secolul al XVI-lea, în timp ce germanii spun că ei doar au preluat-o din mediul englezesc. Prima atestare a expresiei este din 1512 și i se datorează teologului și poetului alsacian Thomas Murner, care a folosit-o în cartea sa de versuri satirice „Invocarea proștilor”. Expresia a fost preluată, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, de către scriitorul și istoricul scoțian Thomas Carlyle, un fin cunoscător al literaturii și filosofiei germane. Oricare ar fi adevărul, proverbul are legătură cu obiceiurile și credințele evului mediu, mai precis cu părerea oamenilor de atunci despre necesitatea sau nu a îmbăierii, despre efectele, pozitive sau negative, ale acesteia asupra organismului uman. Paradoxal, băile și folosirea apei pentru spălat făceau parte din rutina zilnică a grecilor și romanilor antici. În secolul III î. Hr, Roma era alimentată cu apă prin 11 apeducte, care aduceau apa în 1212 fântîni publice și 926 de băi publice. În anul 537 d. Hr. goții au distrus aceste apeducte, îngreunând considerabil încercarea de a face baie. Biserica catolică timpurie, incapabilă să gestioneze lipsa apei, a declarat că îmbăiatul trebuie redus la maximum, pentru că era o formă de viciu și de gânduri și tentații păcătoase, chiar desfrâu sexual, în condițiile băilor publice. Înainte de secolul al XVI-lea, oamenii Europei medievale se îmbăiau extrem de rar, fie pentru că băile erau considerate nesănătoase, fie pentru că erau greu de pregătit. O carte populară engleză din secolul al XVI-lea menționa: „Nu folosiți băi sau aburi, nici nu transpirați prea mult, căci toate deschid porii corpului uman și fac aerul veninos să intre și să otrăvească sângele”. Exista un adevărat ritual al îmbăierii, conform căruia mai întâi făceau baie tatăl, apoi restul persoanelor adulte de sex masculin, fiii săi, în ordinea vârstei, urmând apoi persoanele de sex feminin, mai întâi mama, fiicele în ordinea descrescătoare a vârstei. Ultimii, evident, erau copiii, printre ei și bebeluși, iar apa era atât de murdară încât era imposibil să mai distingi ceva în ea, ceea ce putea duce, nu-i așa, la riscul de a arunca și copilul odată cu apa. Se făcea baie, de regulă primăvara, înainte de sărbătorile pascale, în butoaie de lemn care se umpleau cu apă încălzită. Era destul de incomod să încălzești apa, mai ales în cazul celor de condiție modestă, dar repulsia față de apă nu era apanajul doar al celor săraci. Regina Isabela de Castilia, bunica viitorului împărat Carol Quintul, se lăuda că nu a făcut baie în viața ei decât de două ori, în ziua în care s-a născut și în ziua nunții ei cu Ferdinand al II-lea de Aragon. Prin opoziție, fiica sa, Ioana de Castilia făcea baie și își spăla părul atât de des încât soțul ei se temea că se va îmbolnăvi. Regina Elisabeta I a Angliei se îmbăia o dată pe lună, „fie că avea nevoie sau nu”. Succesorul ei, regele Iacob I, se pare că nu s-a îmbăiat niciodată. O doamnă de la curtea sa s-a plâns că după ce a venit în contact cu un consilier al regelui s-a umplut de păduchi. Regele nu se spăla pe mâini nici măcar înainte de masă. Iubitul său, ducele de Buckingam, menționa într-o scrisoare adresată regelui: „Așadar, dorind binecuvântarea ta, îți sărut mâinile murdare”. Existau însă și excepții. Regele englez Ioan fără de Țară lua peste tot în călătoriile sale o cadă de baie și o persoană care să-l îmbăieze, îmbăindu-se de zece ori în șase luni. Contrar credinței populare, medicii medievali erau conștienți de beneficiile îmbăierii. Ei au cerut prudență în timpul epidemiei, deoarece încălzirea corpului deschidea porii bolilor și pentru că boala se răspândește ușor în băi. Dar ei au crezut, de asemenea, că îmbăierea ar putea preveni și vindeca bolile și au prescris-o pentru afecțiuni, de la pietre la vezică la melancolie. Scăldatul de noapte sau spălatul picioarelor a fost un remediu popular în Evul Mediu târziu pentru răceala comună. Pentru spălat se folosea săpunul făcut din cenușă de lemn, iar cei bogați adăugau în apă uleiuri scumpe. Oamenii medievali spălau hainele și lenjeria de casă într-o cadă, sau într-un râu sau într-un pârâu. Și pentru a se asigura că hainele lor au ieșit complet „curate”, uneori adăugau în apă urină veche sau cenușă de lemn. Sfaturile medicale au sugerat că, pe lângă spălarea corpului, oamenii ar trebui să-și spele părul – în principal pentru că era o formă de excrement, produsă din deșeurile digestiei (care se ridicau sub formă de vapori în partea superioară a corpului). În consecință, părul trebuie spălat cel puțin o dată la trei săptămâni; aceasta deschizând porii din cap, eliberând vapori răi din corp. Părul era curățat cu apă, uneori amestecată cu cenușă și ierburi pentru a-l face strălucitor și mirositor. Pieptănarea zilnică era, de asemenea, importantă și, uneori, era combinată cu stropirea de pudre speciale (făcute din ingrediente parfumate, precum petalele de trandafir). Revenind la zicala din titlu, să menționăm, totuși, că era improbabil să arunci copilul odată cu apa murdară, la final. Totuși, existând această posibilitate, prin analogie, expresia s-a răspândit în mai multe limbi europene, cu înțelesul pe care l-am menționat la începutul articolului.
Băile constau într-o cadă mare umplută cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul apei bune, curate, apoi toți ceilalți fii și bărbați, apoi soția și fiicele iar la final copiii. Ultimii erau bebelușii. Până atunci, apa era atât de murdară încât puteai de fapt să pierzi pe cineva în ea. De aici zicala „Nu arunca bebelușul odată cu apa murdară!”
O baie publică de prin 1470. Pictură dintr-un manuscris aflat la Biblioteca de Stat din Berlin. Bărbați și femei se îmbăiau și socializau împreună, ceea ce putea duce la tentații și gânduri păcătoase.
Baie dublă. Manuscris din secolul al XIV-lea, înfățișând soțul și soția care fac baie împreună. Textul însoțitor subliniază importanța îmbăierii cel puțin o dată pe săptămână (Foto de AKG Images)
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
