Au rămas mai puțin de trei luni până când absolvenții claselor a XII-a –a XIII-a, seria curentă, dar și seriile anterioare, trebuie să susțină ceea ce se consideră a fi primul examen al maturității, cel de bacalaureat. Pentru fiecare elev care ia acest examen, bacalaureatul este o realizare foarte importantă, definitorie. Mai mult decât o simplă diplomă, bacalaureatul marchează trecerea la vârsta adultă, cu atât mai mult cu cât susținerea sa coincide cu împlinirea vârstei legale a majoratului. Din punct de vedere etimologic, cuvântul este format din două cuvinte latinești, „bacca laurea”, formând sintagma „boabe de laur”, mai cunoscută în expresia „coroana/cununa de laur”. Este vorba despre „corona triumphalis”, coroana triumfală, distincție onorifică datând din antichitatea greco-romană, ce aducea glorie și respect purtătorului său. Au primit-o poeții, tragedienii, la vechii greci (atleții câștigători ai probelor olimpice erau încoronați cu frunze de măslin), poeții, generalii și împărații romani pentru operele sau victoriile lor. Era mai apreciată decât răsplata materială și aducea celui astfel încoronat gloria eternă. Unii lingviști atribuie nașterea oficială a termenului „bacalaureat” regelui francez Francisc I (1494-1547), considerat regele emblematic al Renașterii franceze. Acesta a întemeiat, sub numele de „bacalaureat”, un nou ordin cavaleresc, de tip universitar și nu seniorial, rezervat „oamenilor merituoși de litere și științe”. Sub numele de „baccalaureus”, din latina cultă a evului mediu, se înțelegea, în Franța, un „om de arme, cavaler solitar, mic moșier”, posibilă referire la o clasă socială intermediară între nobilime și țărănime. Acest „baccalareus” a dat termenul francez „bacheler”, însemnând aspirant la gradul de cavaler, dar și termenul englezesc „bachelor”, care în secolul al XII-lea desemna un cavaler care era prea tânăr, sau prea sărac pentru a deveni senior, adică pentru a putea avea vasali. Tot în Anglia, pe la sfîrșitul secolului al XIII-lea, termenul s-a extins și la ucenicii breslelor și studenții începători ai universităților. În secolul al XIV-lea, în Franța, „le bachelier” era studentul licențiat în arte sau cel care a obținut licența universitară la una dintre Facultățile de Teologie, Drept sau Medicină. Bacalaureatul francez al acelui secol era împărțit în patru „filiere”: Telogie, Medicină, Drept și Arte. Doar tinerii de sex masculin puteau promova bacalaureatul, fetele trebuind să mai aștepte peste o jumătate de mileniu pentru a putea accede la acest examen. Bacalaureatul acelor vremuri dădea dreptul, celor care l-au promovat, să predea în cadrul facultății, fiind echivalentul aproximativ al doctoratului de astăzi. În timpul Revoluției Franceze, un decret din 15 septembrie 1793, al Convenției iacobine, desființa Universitatea din Paris, înlocuind-o cu un grup de Mari Școli (Școala politehnică, Școala normală superioară, Conservatorul național al artelor și meseriilor etc.). Cu acest prilej, bacalaureatul dispare. Istoria bacalaureatului se reînnoadă câțiva ani mai târziu, în timpul Consulatului, fiind legată de ambițiile lui Napoleon de a reforma complet sistemul de învățământ francez. În calitate de prim consul, Napoleon vrea să ofere „primele cunoștințe necesare celor care sunt chemați să îndeplinească funcții publice, să exercite funcții liberale sau să trăiască în clasele luminate ale societății”. Prin legea din 1 mai 1802, Napoleon înființează liceele. Dându-și seama că nu este de ajuns pentru crearea unei elite culturale franceze, Napoleon va crea, prin Decretul din 17 martie 1808 Universitatea Imperială, „un organism însărcinat exclusiv cu învățământul și educația publică în întreg Imperiul”. Odată cu aceasta reapare bacalaureatul, fiind chiar cinci bacalaureate, pentru filierele științe, drept, litere, medicină și teologie, bacalaureatul fiind examenul care, prin absolvire, dădea dreptul de a urma cursurile uneia dintre facultățile universității. La prima sesiune de bacalaureat, din iulie 1809, chiar dacă exista o singură probă, un interviu oral, s-au prezentat doar 39 de candidați, toți aparținând înaltei burghezii. În România, examenul de bacalaureat a fost introdus în 1925, de către Constantin Angelescu, ministrul de atunci al Instrucțiunii Publice și nepot, prin alianță, al lui Spiru Haret. Doar 15 dintre cei 30 de înscriși la acest prim bacalaureat au promovat, printre ei și Mircea Eliade, abia în sesiunea din toamnă, acesta având să rememoreze experiența traumatizantă în cartea sa autobiografică, „Romanul adolescentului miop”: „îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii”. La Română, lui Eliade i-au picat „Scrisoarea I” a lui Eminescu şi „istoricii ardeleni”. La geografie nu a ştiut afluenţii Crişului Alb. „La chimie şi fizică, la limba franceză am răspuns tot ce m-au întrebat.” Afișarea notelor a pus capăt chinului marelui scriitor și savant de mai târziu. „Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată, că încep răsplătirile!” Erau cinci materii „fundamentale”: limba și literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucția civică și o limbă modernă, la alegere. Se adăugau două „materii speciale”, în funcție de profilul liceului. În sistemul de învățământ anglo-saxon, „bachelor degree”, un fel de diplomă de licență, este acordată de către colegii și universități la finalizarea unui ciclu de studii cuprins între 3 și 6 ani, în funcție de instituție și disciplina academică.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
Francisc I (1515-1547) rege al Franței, ipotetic întemeietor al Ordinului cavaleresc academic numit „bacalaureat”
Julie- Victoire Daubié, prima femeie care, la vârsta de 38 de ani, în 1861, promovează proba de bacalaureat la Lyon
Subiectul, din 1925, de la proba de Matematică a primului examen național de bacalaureat, secția reală (referință https://drive.google.com/file/d/0B8XodS38JIRtOGU3dmNlRENjd1E/view?resourcekey=0-dab_ykQ-jNAMD3DXR0Y3aQ)
Copia legalizată a Diplomei de bacalaureat a lui Emil Cioran (1928). Cel considerat al doilea mare stilist al limbii franceze, după Paul Ambroise Valery, a luat la proba scrisă a Limbii franceze nota 6, iar la oral 9
Diploma de bacalaureat, din 1925, a lui Mircea Eliade
Subiectele de examen și notele luate de Ceaușescu la bacul din 1965, când el avea vârsta de 47 de ani
