„E pe cai mari acum”, se spune cu admirație, cu invidie, cu ură sau pur și simplu constatativ, despre cineva care are o poziție socială/politică bună, are o funcție importantă, este sigur pe sine. Un ins aflat pe cai mari susține că are întotdeauna dreptate, chiar dacă evidențele îl contrazic, nu acceptă să fie contrazis sau criticat, este vanitos, ranchiunos și chiar agresiv când simte că pierde teren sau influență. Dacă din aceste definiții ați identificat persoane din anturajul dumneavoastră, sau din spațiul public, să trecem la următoarea etapă, cea a explicitării sensului inițial și al celui din timpurile noastre.Expresia, în limba română, este una argotică, iar originile ei se pierd în secolele de început ale evului mediu, în vremea cavalerilor din preajma primului mileniu al erei creștine. Pe atunci, calul era principalul mijloc de locomoție și, în funcție de tipurile existente, era folosit în mai multe feluri. Cel mai popular în rândurile nobilimii era calul tip „palfrey” (din lat. „paraveredus” = „cal de poștă, cal de curier”), care nu era o rasă propriu-zisă, ci un cal de dimensiuni medii, docil, cu mers lin, capabil să străbată distanțe mari. Aceste calități l-au făcut să fie căutat și folosit la ceremonii, călătorii lungi, vânătoare, fiind preferatul doamnelor dornice de călărie. Unii cavaleri îl foloseau și în bătălii, atunci când nu doreau să își obosească prea mult calul de luptă, mai greu și mai mare. Un alt tip de cal era „sommierul”, puternic, rezistent, astfel încât era folosit în alaiul nobililor pentru transportul cuferelor, proviziilor, armelor și mobilierului acestora. În sfârșit, „destrierul”, de la care provine expresia din titlu, era calul de luptă preferat al cavalerilor, un animal de rasă și cu talie mare, numit în izvoarele medievale și „Marele Cal”, datorită dimensiunii și reputației sale. Destrierii erau bine antrenați, puternici, iuți și agili, fiind descriși drept „înalți și maiestuoși, înzestrați cu o mare putere”. Termenul „destrier” este atestat în franceza veche, vorbită și scrisă între secolele VIII-XIV, însă el derivă din latinescul vulgar/popular „equus dextrarius” („cal pe sau de partea dreaptă”, de la „dextra”, adică „mâna dreaptă”, care a dat și cuvântul dexteritate). Destrierul nu este o rasă, ci un tip de cal, cel mai adecvat pentru a fi folosit în lupte. Numele se poate referi la faptul că, potrivit regulilor cavalerești, acest cal era condus de către scutier cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga își strunea propriul cal, pentru că, de multe ori, înaintea bătăliei destrierul era lăsat neîmpovărat, pentru a i se menține forțele proaspete. În acest timp, cavalerul călărea alt cal și urca pe destrier chiar înainte de debutul confruntării. A fi pe cai mari însemna a merge la război cu mândrie, pasiune, fără teamă, dar și cu agresivitate. De la înălțimea, la propriu, conferită de poziția pe șaua unui cal impunător, de unde cavalerul îi privea de sus pe oamenii simpli pedeștri, dar și de la cea în sens figurat, a celui de vitejia căruia depindea soarta țării sale sau a seniorului/suzeranului său, expresia „a fi pe cai mari” a ajuns la actualul înțeles. Dacă această explicație a expresiei-metaforă nu v-a satisfăcut, există și o alta, pe care v-o încredințăm spre reflecție. În secolul al XVI-lea, o modă venind din spațiul italian s-a răspândit la majoritatea curților princiare, regale sau împărătești ale Europei vestice și centrale: cea a pantofilor roșii, cu tocuri foarte înalte, supranumiți „cai mari”, pe care curtenii de la curtea din Versailles a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, i-au adoptat fără rezerve, un secol mai târziu. Faptul că purtau aceste încălțări înalte în anturajul regal îi făcea să se simtă, la propriu și la figurat, că trăiau pe cai mari. La începutul secolului al XVIII-lea, cu referire la acești pantofi, numele de „Marii cai ai Lorenei” fusese dat celor patru vechi familii de rang înalt care frecventau curtea din Lunéville, reședința ducelui de Lorena, castelul de aici fiind supranumit „Versailles-ul Lorenei”. Prin analogie, porecla de „caii mici” a fost dată altor familii nobiliare care aspirau să se alăture celor patru mari. Astfel, este posibil ca dimensiunea trufașă a expresiei să își aibă originea în această a doua explicație. Cât despre cai, prețuirea țăranului român față de ei se oglindește în mai multe proverbe și expresii, la unele dintre ele referindu-ne, deja, în cadrul acestei rubrici: „nu mor caii când vor câinii”, „caii trag, boii mănâncă”, „a fi cal de bătaie”, „cal cuminte, călăuza prostului/bețivului”, „bate șaua ca să priceapă iapa”, „la botul calului”, „a plecat armăsar, s-a întors măgar”, „a căuta potcoave de cai morți”, „a ști pe cineva ca pe un cal breaz”, „vai de omul care ajunge să-și lege calul de coada ciupercii”, „a cădea de pe cal și a se urca pe măgar”, „mai bine un măgar care te poartă, decât un cal care te trântește”, „calul de dar nu se caută la dinți”, „pe caii buni îi mănâncă hamul”, „unde-i căpăstrul, acolo-i și calul”, „nu legi calul la ieslea măgarului”, „calul bun se vinde din grajd”, „iapa flămândă își uită de mânzi”, „azi o ceapă, mâine o iapă, poimâine herghelia toată”, „lacomul are burtă de iapă”, „când îi dai, îi fată iapa, când îi ceri îi moare mânzul”, „cine are cal, găsește și bici”, „baba e calul dracului”, „a cui e iapa e și mânzul”, „calul râios găsește copacul scorțos”, „voinic tânăr, cal bătrîn, greu se-ngăduie la drum”, „pentru băutură dă și cal, dă și trăsură”, „a merge unde a dus mutul iapa, surdul roata, țiganul cârlanul și călugărul baba”, „a face din țânțar armăsar”, „și măgarul are patru picioare, dar nu e cal”, „omul pune bucuros șaua pe iapa vecinului” etc.
Reprezentare a unui destrier breton. Măsurând aproape 20 de palme (circa 2 m) înălțime, erau fala cavalerilor bretoni și protejați, pe măsură, cu o armură sofisticată.
Portret oficial al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, încălțat cu pantofi cu toc roșu, foarte înalți, supranumiți „cai mari”. Un rege care chiar a fost toată viața „pe cai mari”.
Pictură reprezentând un cal tip „palfrey”, folosit în călătoriile lungi, ceremonii, vânători și preferat al doamnelor
Cal sommier în evul mediu. Era folosit pentru a căra bagaje voluminoase, dar și ca mijloc de tracțiune.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
