După ce te îndepărtezi puțin de centrul orașelor mari și ieși din cercul strâmt al colegiilor naționale, descoperi realitatea lipsită de poleială a educației românești. O realitate dură, măcinată de nevoi, de sărăcie și de violență, pe care neologismele pe care le mestecă neștiutor guvernanții nu o pot acoperi.
O realitate pe care nu o salvează ci, dimpotrivă, o agravează până la o transforma într-o lungă suferință, discursurile inepte despre „excelență” pe care le auzim la fiecare colț de stradă. O lume școlară care se zbate în neajunsuri și la ale cărei probleme nu doar că nu există soluții de atâția ani, ci la care se adaugă noi și noi probleme.
Ceea ce se întâmplă în școlile de astăzi este rezultatul politicilor educaționale de acum cincisprezece sau douăzeci de ani. În acest interval a ajuns la maturitate un corp profesoral în rândul căruia calitatea actului de predare atinge cote extreme (for the best and the worst).
Un corp profesoral care continuă să predea după manuale din alte epocă, după o programă concepută cu decenii în urmă și cu metode certificate prin label-ul românesc „pe vremuri știam de frică, nu ca acum”.
În acest răstimp, profesorii au rămas la coada clasamentului recunoașterii sociale, financiare și simbolice: în continuare îi ține în viață „pasiunea” și ficțiunea „vocației de dascăl”, nicidecum salariul. Pardon, pe mulți îi mai ține în viață tocmai eșecul școlii deturnat abil în succesul industriei meditațiilor.
De atunci și până azi, etica și integritatea în școli a făcut progrese, dar nesemnificative, incomparabile cu progresele extraordinare făcute de conducerile anumitor universități, ale CNR și ale ministerului pentru a oferi impunitate plagiatorilor.
Tot în acest interval se simte rezultatul absenței de investiții în construirea de școli noi, cu o aglomerare sufocantă a puținelor școli „bune” din marile orașe în paralel cu golirea până la desființare a școlilor din orașele mici sau din sate.
În continuare, raportul dintre construcția de biserici (pentru care se cuvine să avem tot respectul) și construcția de școli este umilitor pentru cele din urmă.
Urmând acest scenariu, trebuie să ne uităm la ce facem azi în politicile educaționale pentru a ști cum vor arăta școlile peste 15 ani și societatea peste încă 15. Câtă inteligență și câtă integritate introducem azi în școală e totuna cu a ne întreba câtă inteligență și câtă integritate vom avea în societate peste un deceniu sau două?
Iar răspunsul cel mai bun nu-l găsim în discursurile politicienilor, nici măcar în proiectele de legi de tristă amintire (să sperăm!) ale fostului șef al Educației, ci în rapoartele și statisticile oficiale.
Care ne vorbesc sec și fără pasiuni ori interese: „România are rezultatele cele mai slabe la nivel european în ceea ce privește echitatea educației, conform unor noi evaluări publicate de Comisia Europeană.
Și aceasta, în condițiile în care echitatea, alături de deficitul de cadre didactice, se numără printre principalele provocări pe care forurile europene le întrevăd în perioada următoare” (sursa aici).
Atunci când cele mai luminate minți în politici educaționale din Europa îți spun că miza și preocuparea vitală pentru dezvoltarea armonioasă a societății în viitor sunt echitatea și formarea de profesori, să ții discursuri despre „excelență” (sperând probabil să se lipească și de costumul tău un pic de „excelență”) dovedește o obtuzitate vecină cu trădarea: practic, pui în pericol viitorul acestei țări ignorând cauzele care vor provoca mâine cele mai mari probleme ale societății.
Rapoartele Comisiei Europene ne spun clar că nu lipsa examenelor diferențiate la colegiile naționale ne amenință viitorul, ci sărăcia copiilor care nu ajung la școală și lipsa de profesori care să-i învețe carte.
Că fără echitate nu există dezvoltare a societății. Dar în România condusă de oameni făuriți cu grijă în fabricile de diplome, nu știm cum să răspundem lipsei de echitate și de șanse, fără de care se adâncesc toate celelalte crize ale noastre, ale tuturor.
Citiți apoi rezultatele sondajului realizat de experții de la World Vision și urmăriți cu atenția graficul excelent realizat de ei, cea mai realistă hartă a școlii românești. Dacă veți afla care sunt problemele cu care se confruntă copiii din mediile defavorizate azi, veți ști și care vor fi problemele noastre ale tuturor de mâine.
Copiii săraci sunt supuși mult mai des actelor de segregare și de discriminare, unele venite chiar din partea profesorilor. Deci da, peste o vreme societatea românească va fi și mai segregată. Acești copii cunosc de timpuri nu doar forme grave de violență, ci și o paletă mai largă de violențe (de la tonul vocii până la note mici drept pedeapsă arbitrară).
Deci da, putem să ne așteptăm ca în viitor să avem parte și de mai multă violență arbitrară. Din banii lor puțini în casă, părinții copiilor săraci plătesc fondul clasei (o practică încă, vai, atât de frecventă), cumpără culegeri și auxiliare, fac cadouri. Deci da, în sfârșit, corupția, mare și mică, va supraviețui cu brio.
Nu există soluții minune la acest ghem uriaș de probleme acumulat în timp prin incompetență, rea-voință și lipsă de integritate. Dar orice soluție realistă azi va diminua din necazurile noastre de mâine. E nevoie urgent de investiții majore în școlile din orașele mici și din sate, e nevoie urgent de reabilitarea demnității sociale a corpului profesoral, inclusiv salarial, dar și prin formarea profesională permanentă, prin planuri de carieră adecvate și prin evaluări periodice riguroase.
Trebuie create programe întregi de încurajare a profesoratului în mediile defavorizate, prin sporuri salariale foarte atractive, care să revitalizeze școlile din aceste medii. Dați salarii de trei ori mai mari unui profesor care se duce să predea într-un cartier sărac sau într-un sat din Bărăgan ori din Apuseni.
Pentru că în jurul școlilor se strânge comunitatea și se țes relațiile sănătoase dintre oameni. Și în absența școlilor se distruge comunitatea, atunci când absolvenții de liceu și familiile tinere decid să plece din țară pentru a-și oferi o șansă lor și copiilor lor.
A investi în viitorul acestei țări înseamnă în primul rând acest lucru atât de simplu: e nevoie de foarte mulți bani în școala de azi: în pereții ei, în profesorii ei, în elevii ei, în autobuzele ei, în manualele și programele ei. Înainte de a fi excelenți, trebuie să fim drepți între noi și să nu ne furăm unii altora startul în viață.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
