La marginea vestică a Centrului Vechi al Târgului Doamnei, statut care este păstrat din secolul XV până în zilele noastre, trecea iniţial un curs minor de apă. Misteriosul pârâu a dispărut în subteran odată cu extinderea oraşului, dar urmele prezenţei lui au fost redescoperite recent, în timpul reabilitării Teatrului „Mihai Eminescu”. După ce au fost scoase scaunele spectatorilor, s-au descoperit infiltraţii de apă. Acestea provin de la un curs de apă care îşi are izvorul în zona în care este amplasat imobilul Teatrului. Pârâul este încă activ, iar apele sale sunt colectate şi redirecţionate de un canevou ce are o înălţime de 1,50 metri şi o lăţime de 1,70 metri, ce redirecţionează apele pe cursul vechi şi le duce până la Tulbureni, la Staţia de epurare a apelor uzate. Acest canevou nu a preluat toate izvoarele care formează pârâul, iar în momentul în care a fost construită prima formă a teatrului, între anii 1912-1914, unul dintre izvoare a fost prins în mijlocul sălii de spectacol, astfel apele oprindu-se în fundaţii.
Acest curs de apă poartă numele de „Cacaina”, nume sugestiv pentru întrebuinţarea dată de localnici. Pe cursul ei aceştia deversau resturi menajere şi dejecţii de la toalete. Orice curs de apă minor în care erau sau sunt aruncate resturi menajere şi dejecţii poartă acest nume. De altfel, cursul pârâului „Teasc”, ce se află în marginea estică a cartierului Tulbureni, încă este numit de locuitori „Câcaina”.
Cursul de apă despărţea oraşul vechi de cel nou
Cacaina era un curs minor de apă, care despărţea zona în care a luat fiinţă oraşul, Halele de astăzi, de cea în care nu se locuia încă, partea vestică a oraşului din zilele noastre (cartierele Primăverii sau Bucovina). Existenţa lui este demonstrată de faptul că există o densitate mai mare de clădiri monument istoric situate în partea estică, faţă de cursul pârâiaşului. Izvora din locul în care acum se află clădirea Teatrului „Mihai Eminescu” şi îşi termina cursul câteva sute de metri mai departe, spre şoseaua Iaşiului de astăzi. Fără a fi curăţată sau amenajată, albia Cacainei şerpuia spre sudul aşezării, formând din loc în loc adevărate smârcuri, peste care era greu de trecut.
Eforturi pentru asanarea apelor
Extinderea târgului Botoşani a determinat luarea de măsuri în vederea asanării Cacainei. Un prim pas s-a făcut în 1835, când venirea la Botoşani a domnitorului Mihail Sturdza a determinat pietruirea unei porţiuni prin care trecea, spre a putea permite intrarea în oraş a alaiului domnesc. Porţiunea pietruită a pârâiaşul era mlaştina pe care acesta o forma la capătul cursului său. Pe locul porţiunii pietruite a fost ridicat în perioada comunistă restaurantul „Pod de Piatră”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când Botoşaniul era dezvoltat pe ambele maluri ale minorului curs de apă, s-a dispus acoperirea deplină a Cacainei. Hotărârea a fost luată după anul 1890 de către primarul Ilie Ciolac, după ce cursul de apă ajunsese groapa de gunoi a oraşului. Din acel moment, cursul de apă a dispărut în subteran, deasupra lui construindu-se şosele, clădiri şi ulterior blocuri. Pânza freatică rămasă sub construcţii a dat însă bătăi de cap. La construcţia blocului de opt etaje, la parterul căruia se află Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, a fost nevoie să se sape până la 15 metri adâncime pentru a putea găsi pământ stabil. Panza de apă freatica rămasă a dat bătăi de cap şi administraţiei municipiului, inundând în timpul ploilor torenţiale mare parte din intersecţia situată în apropierea restaurantului „Pod de Piatră”. Abia în urmă cu cinci ani, revărsările din subteran, care aminteau de existenţa fostului pârâu au fost stăvilite printr-o serie de reabilitări comandate de Primăria Botoşani.
